Jurnal de sarcină în doi

See you on the other side

2008-08-26T18:34:00.000+03:00

Ne-am hotărât (au trecut de atunci aproape trei luni) că personajul în doi trebuie înlocuit! Nu mai este de actualitate, nu mai are nimic de zis, în plus a început să incomodeze (știe prea multe), a îmbătrânit, ne plictisește și bineînțeles nu mai face față poveștii, care se complică în fiecare zi, tot mai mult.

Nu îl vom uita! Cu el a început totul, dar complexitatea integrării familiale impune un nou erou pregătit să facă față odiseei furtunoase care ne duce, fără voia noastră spre alte destinații, deocamdată neintuite.

E nevoie de sânge tânăr și noi îl avem! Renunțăm la jurnalul în doi și vă propunem relatările unui personaj-în-trei, pe care îl veți recunoaște cu ușurință în mulțimea de unchi și mătușici, capre și cămiloi, nebunei și nebunici, viitori frățiori și specialiști în te miri ce domenii. Cei apropiați se vor recunoaște cu siguranță în Treibădică, dar e foarte probabil, dacă ne gândim la experiențele de până acum, să ne re\cunoaștem pe trecerea de pietoni, în parc sau la piață sau și mai probabil, la lansări (da, ne plac lansările) pentru că din când în când, foarte rar, Treibădică coboară în stradă, fie pentru o porție de caniculă, fie pentru o sesiune de exerciții fizice.

Jurnalul de sarcină în doi, devenit spre final o relatare în trei, se încheie aici. Totul a început ca o joacă, un cadou primit de Simbad de la Moșul Nebun al anului trecut, un jurnal ce nu s-a vrut niciodată un manual de sarcină, care să înregistreze ce trebuie făcut, scheme de tratament, sfaturi și strategii, liste și povețe, ci doar o înregistrare dublată, cu posturi scrise la simplu și în comun, care au neglijat deliberat valoarea pedagogică, preferând-o întotdeauna pe cea terapeutică.

Ne-am distrat bine împreună, dar cam asta a fost! Jurnalul de sarcină în doi se încheie aici! Vă așteptăm (să comentați în continuare) pe Human after all, maidanul electronic preferat al lui Treibădică.

Otaleştii zburători

2008-08-21T18:18:00.006+03:00

Cică rudele nu ţi le alegi. Ba ţi le mai şi alegi, iar noi suntem tare mândri de naşii pe care i-am ales pentru Vlad: Otaleştii zburători!

botez cosmic

2008-08-21T17:53:00.001+03:00

Nici aştrii n-au rămas indiferenţi la aşa mare sărbătoare. În seara botezului lui Vlad, luna, timidă s-a eclipsat.

S-a botezat Vlad Ioan

2008-08-20T19:40:00.009+03:00

Am început a primi fotografii de la botez. Şi vedem aşa:

Părinţi emoţionaţi

Naşi fermecaţi

Vlad adormit în braţele naşei

Vlad pe cale de a încerca scufundarea în cristelniţă

Vlad preluat de tată

Vlad preluat de mamă, într-un final scăpat şi creştinat

Multumim, Petru pentru poze!

De pe bloguri: legănatul strămută creerii

2008-08-19T11:54:00.002+03:00

Alecu a fost mai iute ca gândul şi a povestit primul despre botezul lui Vlad. A fost bine şi frumos. A fost cum trebuie să fie. Vom reveni cu poze şi poveşti.

Zaza a găsit un fragment de sfaturi puericulturnice de la 1900 toamna. Savuros. Şi de luat aminte când ni se spune cu convingere „copilul trebuie“, „copilul nu trebuie“:

„Metoda legănatului copilului în albii, ca să adoarmă, este împotriva sănătăţii. Întâi pentru că pat înseamnă linişte, nu sdruncinare, şi al doilea că prin legănat se strămută creerii, aducând cu timpul nervositatea totală a organismului. Acest procedeu trebue desfiinţat. Transilvănencile au născocit un sistem aparte pentru a avea mâinile libere chiar când poartă copilul cu ele. Într'o cutiuţă, alcătuită din coji de copac foarte subţiri şi uşoare, având forma circulară, lungă cu fundul plat şi pereţii înalţi de jur împrejur de 30-35 cm, ele îşi pun copilaşul şi-l poartă în spate cu ajutorul unor bretele trecute peste umeri. E ca o raniţă militară în care, în loc de efecte şi muniţii, stă la cuşcă puiul de Român.“

Cum s-a născut Vlad

2008-08-18T13:02:00.002+03:00

Adevărul e că n-am nici un chef să îmi amintesc de naşterea lui Vlad, cu atât mai puţin să încerc să o povestesc frumos cu introducere, desfăşurarea acţiunii, punct culminant si happy end. Nu a fost numai greu, a fost şi urât. Lucrurile grele devin frumoase dacă ştii cum să le iei. Naşterea poate fi foarte frumoasă tocmai pentru că e foarte grea. Continui să cred asta şi să sper că o să pot odată să nasc aşa cum simt eu că se poate. Deocamdată simt doar frustrarea unui lucru firesc, frumos şi important transformat în ceva urât şi degradant.

Miercuri dimineaţa m-am trezit cu contracţii nu foarte dureroase dar regulate. Văzând că nu se opresc am început să le şi cronometrăm. Deveneau tot mai dureroase şi am început să pun în practică poziţiile de travaliu învăţate cu Ramona: luam soţul în braţe, scaunul, mingea, băi calde. Vorbeam la telefon cu Livia, Ioana a venit şi ne-a povestit de Bolivia, Dan ne-a vizitat şi el. Eu doar mă ridicam de pe scaun şi mă legănam în timpul contracţiei. Pierdusem dopul gelatinos cu o zi în urmă si doctorul ne spusese: maxim 72 de ore şi naşti.

Travaliul acasă a fost o bucurie. Ştiam că o să nasc, că în sfârşit o să nasc,eram şi entuziasmată şi speriată şi nerăbdătoare, Mihai era cu mine, totul era ca în filmele de la cursurile prenatale.

Spre seară am încercat să dormim puţin dar nu am reuşit. Durerea contracţiei nu mai era neglijabilă şi ritmul lor era tot mai alert. La 3 noaptea, contracţiile veneau la 5 minute şi începusem deja să ne îngrijorăm şi pentru Băieţel. Erau peste 12 ore de contracţii care nu sunt uşor de suportat nici pentru pasagerul din burtă. Am decis să mergem la spital.

Zâmbeam amândoi şi de atâta nerăbdare am comis o greşeală decisivă. În loc să cerem o consultaţie, ni s-a făcut direct fişa de internare. Când a coborât doctoriţa şi m-a consultat pe masă de dezamăgirea a fost mare: dilataţie ioc, colul incomplet şters. Atunci mă întorc acasă! Am zis eu repede. Nu se poate că v-am făcut deja internare. Şi dacă mă externez acum? 12 ore nu mai avem voie să vă internăm din nou. M-am uitat la ceas, era 3 jumate, la camera de gardă era linişte şi pace şi mi-am zis că n-o fi foc dacă stau la spital şi nu acasă până dimineaţa. Ne-au asigurat că poate să urce şi Mihai şi să stea la uşa sălii de travaliu şi eu pot să stau cu el pe hol. S-a dovedit imediat că nu se poate. M-am trezit cu o cămaşă albă şi lungă pe mine, am reuşit să îmi păstrez băgăjelul şi am pornit-o, încă încrezătoare, spre etajul 2 cu sala de travaliu şi naştere.

În 5 minute stăteam pe marginea patului şi plângeam. Toate paturile erau pline, şapte opt femei cu cămaşa suflecată şi piciorele răscrăcite gemeau, urlau şi vomitau. Mă întrebam dacă ele nu ştiu că ar trebui să respire regulat şi se mişte ca să le doară mai puţin. Eu nu o să nasc aşa, îmi ziceam.

Moaşa mi-a făcut instructajul cu o voce autoritară: Întinde-te pe pat, dă-ţi jos chiloţii şi ţine vata asta între picioare. Dar eu vreau să ies să stau cu soţul meu! Nu am dilataţie, am venit prea devreme la spital, de ce să stau în pat cu un şomoiog de vată între picioare? Scandal, moaşa trânteşte, eu plâng, interdicţie de ieşire din sala de travaliu. Dintr-o femeie stăpână pe ea,trăind din plin apropierea naşterii m-am transformat într-o prizonieră în cămaşă albă neputincioasă şi plângăcioasă.

Mi-am revenit şi am decis că trebuie să fac orice să ies din sala aceea. I-am cerut scuze moaşei, am fost mieroasă, umilă, respectuoasă faţă de autoritatea ei de şomoiog de vată, mi s-a acordat dreptul de a ieşi. Mihai nu era lângă sala de travaliu, nu l-au lăsat să urce, aşa că orele următoare am orbecăit sus – jos pe holurile şi scările spitalului Giuleşti că să ajung la el, lângă camera de gardă. Până spre dimineaţă am împărţit patul cu o fată venită de la Călăraşi cu sângerări în 30 de săptămâni. Era foarte speriată şi stătea cuminţică pe marginea patului aşteptându-şi doctoriţa pe care nimeni nu o sunase de fapt.

Pe la 8 dimineaţa a venit si doctorul meu, Celus Tarpan. A constat şi el că nu se declaşase un travaliu real deşi eu aveam în continuare contracţii. Inima copilului bătea bine (în timpul nopţii ne îngrijorasem şi din cauza asta). Salonul s-a mai animat, au apărut tot felul de doctori şi sefi de tură şi au început să inspecteze gravidele. Masa de consultaţii era chiar în faţa mea şi le vedeam cum vin pe rând şi urlă când sunt controlate. Moaşa le încuraja spunându-le „Tre să iasă copilul pe-acolo, ce urli când îţi bagă două degete?“ După strigătele gravidelor intuiam că unii doctori aveau mâna mai grea. Celus zicea măcar cu o voce blândă „Ştiu că doare“. Iar moaşa mă fugărea să „îmi taie chiloţii“ pe care mă încăpăţânam să îi port ca să mă pot mişca prin şi afară din sala de travaliu, în curte, unde Mihai mă aştepta în continuare. Telefon nu mai aveam, fusese confiscat ca să nu perturbe aparatele. Îl ceream de la moasă când ieşeam din sală.

Mi-au făcut o injecţie (cu calciu presupun) ca să inducă travaliul neconvingător, pentru ei, dureros şi deja prea lung, pentru mine. Mă aşteptam ca în orice moment Celus să îmi propună cezariana. M-aş fi bucurat să pot scăpa în felul ăsta, dar n-am zis nimic nici eu nici el.

Pe la 12 aveam dilataţie 2. Sunt femei care au dilataţie 2 înainte de a începe travaliul. 2 centimentri în 24 de ore de contracţii. Corpul meu nu vroia să se deschidă pentru a permite copilului să iasă. Pe la 12.30 mi s-a rupt şi apa. Vorbeam la telefon cu Mihai, pe hol. Însemna că, într-un fel sau altul, copilul va trebui să iasă din mine în următoarele ore.

Pe la ora două s-a întors Celus şi au decis să îmi facă perfuzie cu occitocină. Ştiam ce înseamnă asta: un supliment de hormon artificial care stimulează dilataţia dar amplifică şi durerea, şi dă peste cap şi restul secreţiilor hormonale, anestezia naturală pe care corpul femeii în travaliu o realizează. În plus, cu perfuzie abia reuşeam să merg până la toaletă. L-am rugat pe Celus să îl sune pe Mihai şi să îi spună să nu mai vină pentru că eu nu mai am cum să ies.

Din acel moment am pierdut orice contact cu lumea exterioară şi singura faţă prietenoasă pe care o vedeam era a lui Celus. Eram una dintre femeile întinse pe pat, cu picioarele răscrăcite, cu o privire rătăcită, gemând periodic. Încercam să respir (ca la cursuri) mai degrabă decât să gem dar nu îmi ieşea întotdeauna. Respiraţia regulată pe care mi-o impuneam era totuşi singurul control pe care îl mai aveam asupra corpului meu. Restul era al doctorilor, al medicamentelor, al durerii. Femeile din jur păreau să aleagă câte o frază pe care o repetau în continuu, ore în şir. Una din cele mai frecvente era „Nu mai pot“. Ore în şir, nu mai pot.

Mă gândeam la bincuvântarea unei analgezii epidurale. Ştiam că poate încetini travaliul ceea ce, în cazul meu, părea total nerecomandat. Dealtfel, asta mi-a zis şi Celus când l-am întrebat. Dar pe măsură ce orele treceau îmi dădeam seama că epuizarea mea era aproape paralizantă şi că n-o să fiu în stare de nimic la expulzie. Aşa că atunci cănd am auzit „dilataţie 4“ i-am spus lui Celus, cu toată seriozitatea şi stăpânirea de sine posibilă, că m-am gândit bine, că îmi asum riscurile, dar fără epidurală nu mai pot continua.

Mi-au montat epidurala la ora 5 şi cred că uşurarea pe care am simţit-o, relaxarea neaşteptată au ajutat mult şi mersul travaliul care s-a percipitat în loc să încetinească. La ora 7 aveam deja dilataţie totală şi simţeam cum copilul presează să iasă. Îl rugasem pe anestezist să nu îmi facă o doză prea mare ca să pot simţi ceva la naştere. Să pot simţi presiunea copilului ca să pot împinge. Şi aşa a fost. Epidurala m-a ajutat să reiau controlul asupra corpului meu şi la un moment dat i-am zis lui Celus „Vreau să nasc!“. Între timp s-a schimbat şi tura şi a venit o moaşă caldă şi bună care a repetat cu mine câteva împingeri cât eram încă în pat şi apoi m-a cărat în sala de naşteri (nu puteam merge singură). Femeia care gemuse lângă mine toată ziua n-a mai apucat să ajungă pe masa de naşteri. Am auzit-o zicând „Vine“ şi a născut copilul acolo, în pat. În mod ciudat, m-am simţit încurajată: mi-am dat seama că nu mai am mult de făcut.

Naşterea propriu-zisă a fost într-adevăr frumoasă. Nu simţeam decât dorinţa lui de a se naşte şi am împins cu atât entuziasm încât din trei contracţii Vlad s-a născut. Moaşa mi-a zis „Deschide ochii“ şi i-am văzut spatele şi funduleţul cum ies la lumină. Fără să îmi zică nimeni nimic am ştiut în acel moment că este un copil perfect. În ciuda travaliului lung, a luat 10 la naştere. Mi l-au dat 2 minute în braţe, deja înfăşat şi am apucat să îi văd faţa, genele lungi şi să îl pun puţin la sân. Apoi mi l-au luat şi nu l-am revăzut decât după 10 ore când am fost în stare să mă ţin singură pe picioare la ora de „vizită“. Mi-e ciudă de primele lui ore pe care le-am fi putut petrece împreună, cu Mihai chiar, dacă s-ar gândi cineva cât de importante sunt aceste prime momente. Mi-e ciudă că un travaliu care a început atât de frumos a continuat atât de urât. Mi-e ciudă că m-am simţit atât de neputincioasă şi singură într-un decor de abator într-unul din cele mai importante momente din viaţa mea. Mi-e ciudă că m-au făcut să mă simt vinovată, că s-au luat decizii în locul meu, că nimeni nu îi spunea şi lui Mihai ce se întâmplă, că doctorii râdeau şi femeile urlau, mi-e ciudă că, la ieşirea din sala de naşteri mă gândeam că n-am să mai fac niociodată un copil pentru că nu aş putea să mai trec prin asta încă o dată.

Acum e bine. L-am botezat pe Vlad. Nu mai am coşmaruri din care să mă trezesc plângând cum aveam în prima lună. Dar când mă gândesc la un alt copil mi se face frică. Şi mâ întreb unde în România se poate naşte. Căci ce se întâmplă acum în spitale nu este naştere ci tortură asistată în scopul de a extrage în cel mai scurt timp fătul viu din uterul unei femei. Degeaba zic ele că nu mai pot: uite-le că pot.

de două luni

2008-08-05T11:31:00.003+03:00

În dimineaţa în care a împlinit două luni, Vlad s-a trezit zâmbind. Am fugit după aparat să imortalizez momentul. Nu e prima oară când ne zâmbeşte. Zâmbeşte de când s-a născut dar în ultima vreme o face tot mai des şi e deja o formă clară de comunicare: ne zâmbeşte nouă.

Tragem linie. A doua lună a fost mai uşoară decât prima. Cântarul indică 6.700. 3 kilograme, în două luni, numai cu lapte de mamă.

Nopţile redevin ce au fost odată. Acum două zile a dormit 8 ore în cap. De la 9 seara la 5 dimineaţa. S-a întâmplat doar o dată, dar e deajuns pentru a ne hrăni speranţele. Dar chiar şi aşa, doarme deja 5-6 ore legat. E mare lucru pentru un puiuţ de două luni.

Şi încă ceva: plânge tot mai rar. Are zile în care nu plânge deloc. Dacă suntem pe fază şi ghicim repede ce doreşte (mâncare, somn, plimbare, conversaţie, baie sau companie) evităm plânsul istovitor (şi pentru noi şi pentru el). Nu reuşim mereu. Seara a rămas momentul în care supărările de peste zi se adună şi se descarcă într-un plâns mai greu de oprit. Dar ţinut în braţe şi plimbat adoarme curând.

Vlad sforăie uşurel lângă mine. La mulţi ani, omuleţ frumos!

POST RESTANT 2: Gemeți, trepiede, Apollo vă părăsește forțat de o lumină cerească!

2008-08-04T19:10:00.007+03:00

Am participat, pe caldură (mare și îmbrăcat în negru), la lansarea Cicloteque. Am ajuns toți trei la finiș, așa cum ne-am și propus, pe la 11.30. Bicho Feo s-a comportat exemplar în public și ne-a făcut să ne simțim mândri că suntem părinți. A purtat o discuție politicoasă cu Daciana Sârbu, l-a ascultat cu atenție pe primarul general, a zâmbit frumos la toți admiratorii, în plus s-a purtat foarte frumos cu părinții lui, menajându-i de vocalize și lăsându-i să probeze niște bicle haioase care aduc bine cu modernurile de pe vremuri.

Nouă ne-a plăcut totul (mâncare bună, fețe zâmbitoare, mătușici voioase, unchi determinați și politicieni implicați), dar dacă îl întrebi pe Vlad ce i-a plăcut cel mai mult, sunt sigur că o să răspundă Chaos and Smiles. Ei da, plăcerea chiar înseamnă mai mult decât adevărul, iar fanii chiar există și participă la lansări, te poți întâlni cu ei când te-aștepți mai puțin. Uite așa, din senin, Bicho Feo meets Chaos and Smiles (despre care putem spune că e foarte simpatic și foarte înalt) și pe care îl salutăm în trei de pe canapea.

Căruțul nostru pe 6 roți a trecut neobservat pentru că erau acolo niște băieți care o ardeau low, pe niste bicle strălucitoare. După ce am probat una, ne-am hotărât să ne retrăim copilăria și să o ardem și noi low, deși nu se potrivește cu pronunțatul narcisism de care dăm dovadă. Așa că ne luăm și noi una.

POST RESTANT 1: YOLANDA, YOLANDA

2008-08-04T18:49:00.002+03:00

Sâmbătă m-am comportat ca un tată iresponsabil ce sunt, abandonându-mi familia proaspăt întemeiată pentru un concert de care aveam mare nevoie. Într-o companie selectă (Vlad, Elena, Irina, Racula și Alina), dar incompletă, Simbad și Vlad, copilul cu claxoane în loc de țâțe, au rămas acasă, să se odihnească după incursiunea matinală la Clinceni.

Am ajuns destul de târziu și ne-am infiltrat în colțul turco-sârbesc, din stânga scenei, chiar sub boxe, de bolborosea berea în pahare, iar Vlad simțea că mai are o inimă în piept. Nu știu sigur dacă de la bas sau de la mesajele pe care le afișau pe ecranul din spate (sincer, preferam, versiunea codată din care fiecare înțelege în felul lui, decât citatele din personaje celebre, de genul câteodată, democrația trebuie prost înțeleasă), dar mi-am dat seama că îmi place tare mult să stau în primul rând la concerte, să țip și să mă întind isteric doar doar m-ar atinge și pe mine artiștii.

Da, lumea a apreciat că Massive Attack (fără Horace Andy, dar cu Daddy G. și multe mesaje umaniste și democratice) și-au făcut temele și nu au confundat Bucureștiul cu Budapesta, așa cum am citit că a facut Lenny K.

Așteptam de ceva vreme o piesă care să mă trezească mai tare decat We come one cu Faithless, de anul trecut, unde am cunoscut-o (și din dans, nu doar din discuții) pe actuala soție. Vai! Ce animale salbatice îi tulburau mințile atunci și o făceau să se miște în cele mai orientale ritmuri posibile! Sâmbăta asta, mi-a lipsit partenera de dans, așa că a trebuit să improvizez de unul singur!

Despre metatext și mesaje subliminale, organizare și poze intrați pe Metropotam. Mie cel mai mult mi-a placut YOLANDA, care știu ca a primit și comentarii răutacioase, dar ea ne-a prezentat cel mai potrivit tangența planului ideologic la cel cardiologic, așa că am scandat indiferent de piese sau mersul concertului numai YOLANDA, YOLANDA. Este vorba despre Yolanda Quartey pe care o puteți admira în toată splendoarea ei aici.

Deși au cântat doar o oră și 45 de minute (playlistul cred ca îl găsiți pe net), am rămas contrariat de cei doi toboșari, de ecranele luminoase cu citate celebre, de prezențele feminine și absența lui Horace Andy și a piesei Angel, de grupul turco-sârbesc în care m-am integrat destul de bine, zic eu.

Nu reușesc să îmi scot din cap Inertia Creeps și s-a făcut că e luni deja, iar eu am ajuns la locul de muncă ... Poate ar trebui să renunț și să îmi scot căștile din urechi.

Pentru cine nu a fost (ca Simbad, Bicho și alții) și pentru Vlad cu care îmi place să mă ascund printre oameni pe la concerte

Trebuie sa scriu una si despre public si organizare, mai mult despre public – cand am iesit de la concert, doi rocari turbati, care cred ca se pregateau de Maiden, se pisau pe alee, nepasatori si reci, ignorand complet multimea care se imbulzea la iesire, la doar 2 m foarte apropiati de wcurile ecologice.

Pluton, pe burtă!

2008-08-04T14:27:00.002+03:00

Am început să experimentăm şi cu somnul pe burtică. Ne-am temut o vreme: că se sufocă, că uită să respire. Pe de altă parte şi somnul pe spate prezintă risc de înecare în caz că vomită (astea sunt din seria: “cum să producem părinţi anxioşi”).

După ce a adormit la mine în braţe, poziţia broscuţă, l-am pus pe burtă în aceiaşi poziţie. Doarme dus de 2 ore. Îşi ridică singur capul, se propteşte cu nasul în cearşaf, se foieşte dar revine cu capul într-o parte.

World Breastfeeding Awareness Week

2008-08-04T13:06:00.008+03:00

Suntem în săptămâna internaţională a alăptatului la sân. Mă rog, nu chiar a alăptatului ci a Breastfeeding Awareness: să ne dăm cu toţii seama, sau măcar noi mămicile, posesoare şi producătoare de lapte, cât de important este alăptatul.

Este. Eu, Vlad şi Mihai ne lăudăm deja cu două luni de alăptat exclusiv. Spun şi Mihai pentru că alăptatul ţine foarte mult şi de susţinerea celorlalţi membri ai familiei. Au fost momente în care, dacă nu era Mihai, convins că sunt în stare să alăptez, alergam la biberon şi cutia de lapte praf.

Din păcate, nu e suficient să ştii că alăptatul este bun. Trebuie să ştii şi cum, la ce să te aştepţi, ce probleme pot apărea; şi să ai mare încredere că ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi hrăneşti copilul.

Noi am avut două hopuri de trecut în aventura alăptatului: durerea şi frica. Am avut mameloanele rănite până de curând, drept care alăptatul era o chestiune dureroasă şi mi-a fost frică (încă îmi mai e din când în când) că nu am lapte suficient.

Despre partea cu rănile eram informată şi speram că dacă mi-am însuşit tehincile de a pune copilul la sân o să reuşesc sa evit şi durerea. N-a fost să fie. În prima noapte la spital, stăteam cu două femei în salon care nu aveau copiii cu ele. Ca să nu plângă (să nu le trezească pe cele două femei) l-am ţinut destul de mult la sân. A doua zi, mă durea destul de tare. A treia zi, am văzut cum i se prelinge lui Vlad o picătură de sânge din gură şi am ţipat. Am folosit mameloane de silicon la câteva alăptări. Tot doare, dar mai puţin. Apoi cred că m-am obişnuit cu durerea. La unul din sâni, abia acum, la două luni, s-au vindecat rănile. Garmastan, răbdare şi încredere că trece.

Cred că la fel de multe femei renunţă la alăptat pentru că doare, cât renunţă pentru că nu cred că au lapte suficient. Eu aveam seara momente de disperare cruntă pentru nu reuşeam să îl satur pe Vlăduţ. Nu era destul lapte. Vlad creştea foarte bine în greutate, era un copil liniştit şi fericit, dar pe mine mă bântuia fantoma lipsei de lapte. În vreo 3 seri, i-am dat ceai cu linguriţa, apoi îl puneam din nou la sân, mai sugea ce mai găsea şi adormea. În primele săptămâni sugea uneori şi din oră în oră, foarte rar stătea trei ore nemâncat (cum zice la carte!) aşa că nici nu mă mir că producţia de lapte mai intra şi în grevă. Aici contribuţia lui Mihai a fost decisivă. El îl plimba pe Vlăduţ în timp ce eu mă perpeleam că nu am lapte şi tot el a insistat să nu îi dăm lapte praf în acele momente când eu i-aş fi dat orice numai să tacă.

Ce mă întristează e că mamele sunt lăsate destul de singure în aventura asta. Nu prea există la noi specialişti în alăptare iar în spitale alăptarea e mai degrabă descurajată decât încurajată. Pe scurt, nu prea ştii pe cine să suni sau să chemi când ai probleme cu alăptarea. Şi atunci renunţi şi îţi spui că creşte el îi aşa, cu lapte praf.

Născut de ziua mediului, vreau să pot respira în Bucureşti

2008-07-30T11:13:00.005+03:00

E frumos să stai în centru, lângâ Cişmigiu. Dar uneori îmi vine să îmi iau copilul şi să fug în pădure. Pentru că avem: poluare, aglomeraţie, cald, mizerie, claxoane, gaze de eşapament, huruit de motoare şi maşini parcate pe toate trotuarele si trecerile pentru căruţ.

Mă bucur că există oameni care în loc să dea din gură nervoşi şi frustraţi, ca mine, chiar fac ceva. Cicloteque este un centru de închiriat biciclete la Drept. Iei bicla, te duci unde ai treabă şi o laşi în alt colţ al oraşului. Cicloteque se lansează cu un marş la bicicliştilor mâine, joi, la ora 11.

Din păcate, Vlad nu are încă vârsta legală nici măcar pentru bicicletă, dar încercăm să ajungem măcar la Finiş, la 11.30 la Drept să îi felicităm pe finalişti. Iar peste unu, doi ani poate ne alăturăm marşului cu tricicleta proprie!

Poşta redacţiei

2008-07-29T11:38:00.002+03:00

Multă lume ne întreabă. Cunoscuţi, necunoscuţi, prieteni, rude, cunoştinţe, oameni de pe stradă, toţi într-un glas şi-o simţire ne bănuiesc că îl aranjăm pe Vlăduţ să dea bine în poze şi în vizitele oficiale.

Aceasta este o dezminţire oficială. Deci nu. Nu.

Nu folosim gel extra strong, nici spumă, nici foen, nici plasă de păr. Nici măcar nu îi trecem mâna aşa, ca din greşeală ca să îi aranjăm coafura.

La naştere nu ştiu cum arăta la freză că i-au pus repede o pătură în cap. Dar eu aşa l-am găsit în salonul de nou-născuţi, după naştere, cu părul ridicat măciucă şi gura mare a foame. Şi de atunci tot aşa o ţine spre bucuria părinţilor şi mirarea cetăţenilor plimbători prin Cişmigiu.

Cine se scoală de dimineaţă cade singur în ea

2008-07-29T09:28:00.001+03:00

Aş minţi dacă aş spune că zilele cu Vlad sunt toate la fel. La clasica întrebare “Ce faci?” nu pot răspunde decât “Stau cu Vlad” şi mi-e ciudă că nu pot spune în cuvinte cât de palpitantă este de fapt viaţa mea. Câte victorii şi câte înfrângeri zilnice, câte probe de voinţă, câte bucurii neaşteptate, câte zâmbete cadou dar şi câte disperări pentru un plâns care pare că nu se mai opreşte.

Cine mă cunoaşte ar fi probabil de acord că sunt puţin “control freak”, că am încercat mereu să îmi ordonez viaţa şi zilele, că nu întârzii la întâlniri şi îmi respect programul zilnic.

“Cine se scoală de dimineaţă cade singur în ea” zicea Exarhu la radio acum mulţi ani. Cam asta s-a întâmplat şi cu controlul pe care îl aveam asupra vieţii mele. Nu zic că mi-a fost uşor. Dimpotrivă, am în continuare momente de frustrare că s-a făcut seară, sunt foarte obosită şi totuşi nu am făcut nimic din ce mi-am propus.

Soluţia este să îmi propun în fiecare dimineaţă un singur lucru: să mai petrec o zi cu Vlad. Şi ce bucurie dacă reuşeşti să pui mâna pe o carte, să scrii câteva rânduri, să te vezi cu o prietenă, să stai puţin cu faţa la soare în timp ce el doarme liniştit în căruţ. Ei, ei….nu toate deodată! Pe rând...

Vlad se joacă

2008-07-23T09:07:00.003+03:00

Prima joacă este joaca cu ochii.

Message in a bottle

2008-07-19T20:50:00.004+03:00

Atenţie! Atenţie! Avem un mesaj important pentru ţară! Domnule Vlad Bădică, aveţi cuvântul! Dar mai întâi, spuneţi-ne sincer, credeţi că Elodia e moartă?

Al patrulea trimestru

2008-07-14T12:54:00.000+03:00

Se spune că primele trei luni de viaţă ale copilului sunt de fapt al patrulea trimestru de sarcină.

În unele culturi africane, mă informează Mihai, primele 9 luni fac parte tot din perioada sarcinii. Copii stau lipiţi de mame, contactul fizic nu e întrerupt nici o secundă. Copii ăştia nu plâng, se spune. În puţinele ore pe care le-am petrecut fără Vlad, m-am simţit de parcă îmi lipsea o mână. Cred că dependenţa este reciprocă. Dacă n-ar fi aşa, primele săptămâni ar fi insuportabile.

Ne gândim de ceva vreme cum să transformăn blogul. E clar că „sarcina în doi“ a luat sfârşit. Sau poate nu. Suntem în al patrulea trimestru sau în cele 9 luni africane?

Citesc că până la opt, nouă luni bebeluşul nu face diferenţa între corpul lui şi corpul mamei. Dar oare eu, adult raţional, fac diferenţa?

Mă opresc aici. Mă aşteaptă una din activităţile preferate: când el doarme, să întind la uscat lucruşoarele lui proaspăt spălate.

Dedicație

2008-07-13T18:32:00.002+03:00

Dedic acest clip tuturor bărbaților care își iubesc atât de mult femeile, încât nu fug cu copilul nebotezat la mare!

La mulți ani, Simbad!

Stiu ce-am făcut vara trecută

2008-07-11T07:11:00.007+03:00

Știu ce-am făcut vara trecută și nu cred că o să se întâmple și anul ăsta. Vara asta ne ține prinși între betoanele marelui oraș, infect de altfel, dar e prima vară cu Vlad și trebuie să îi predăm principalele reguli din Manualul piemontez de supraviețuire. Anul ăsta sper să se bucure colegii și pentru noi, dar la anul, sunt convins că vom renunța la cădița noastră albastră și Vlad se va bălăci în ocean, își va bea ceaiul de seara la cooperativa culturală a lui Hassan, își va face prieteni printre comunitarii din Lisabona și va pescui peștișori lungi și ascuțiți cu tatăl lui, cocoțați pe digurile din Sesimbra. Cu puțin noroc îl va cunoaște și pe copilul African, cel mai bun cititor al semnelor oceanului. Cine știe ...

Într-un fel o să călătorim și cu voi. Siria, Spania, Vama Veche, Portugalia ...

Bălăceala

2008-07-09T10:40:00.004+03:00

Îi place atât de mult la masaj şi la baie încât nu se supără nici dacă îl trezim din somn pentru asta, nici dacă îl îmbăiem pe burta goală. Uneori, când e agitat şi nu ştim ce să îi mai facem, îi facem o baie. În loc să evităm vizitele în momentul băii, le încurajăm. Toţi prietenii pleacă convinşi că e cel mai cuminte copil din lume şi că ce scriem noi pe blog despre plânsete şi urlete sunt invenţii.

Aşa că ne-a hotărât. Vrem să devenim profesionişti. Vrem să înotăm de-adevăratelea. Vrem la piscină. Am aflat de la Anca de BabySpa, o piscina specială pentru bebeluşi cu instructori şi tot tacâmul. Din păcate, nu acceptă bebeluşi decât de la 4 luni. Cei mai mici doar la masaj şi în cădiţă. Păi asta îi facem şi noi acasă! Oare mai există o altă piscină pentru copii în Bucureşti? Una care să primească şi juniori?

La mulţi ani şi multe luni!

2008-07-05T15:26:00.001+03:00

Am împlinit o lună împreună. Dacă la început eram puţin speriaţi unii de alţii, acum ne recunoaştem şi ne zâmbim, ne urmărim cu privirile prin casă, ieşim la plimbare în fiecare zi, ne bălăcim la fel şi avem deja un întreg arsenal de lucruri pe care ne place să le facem împreună: de la dans la ţopăit pe minge, la mers cu cămila, la privit pierdut unul în ochii celuilalt.

Vladuţ, ne place foarte mult de tine! Perioada de probă s-a încheiat! Suntem hotărâţi că vrem să locuim cu tine multă, multă vreme. Nu ştim care e părerea ta dupa luna de probă dar ne gândim că din moment ce eşti încă aici înseamnă că şi noi îţi suntem cât de cât simpatici!

La mulţi ani!

Capra şi cămila, aka mama şi tata

Men in my life

2008-07-04T13:16:00.003+03:00

Mă întreb de unde atâta drăgălăşenie, calm şi linişte în pozele cu bebeluşi. Inclusiv în ale noastre. De parcă ar fi nişte păpuşi care ori dorm profund ori îţi zâmbesc îngereşte. Îmi promit mie o colecţie de poze cu Vlad urlând, chircindu-se, dând din mâini şi din picioare, privindu-ne cu înverşunare pentru că nu înţelegem de ce are el nevoie. Dar cine stă de poze când copilul plânge? Sfâşietor, disperat, uitând să respire, roşu tot la faţă, nu vroia să doarmă, nu vroia să se plimbe, nu vroia să i se cânte, nu vroia decât la sân.

Asta a fost ieri. După un debut promiţător al dimineţii (am avut timp de mic dejun, de blog, de cumpărat ştrudele cu mere) de la 12 ziua până la 11 noaptea ne-am alergat unii pe alţii prin casă. Vlad s-a mai liniştit puţin la masaje şi băiţe. Acum îi facem două pe zi că îi plac şi îl liniştesc. În rest, ori a supt ori a urlat. Se zice că la vârsta asta copiii nu au regim diurn şi nocturn: aşa că mă pregăteam s-o ţină tot aşa până… nu ştim până când. Dar noaptea ne-a mântuit. A adormit la 11 şi a dormit 4 ore jumate neîntrerupt. S-a trezit, a mâncat şi a mai dormit 2 ore. Şi noi aşijderea. Astăzi a ieşit soarele şi pe strada noastră: manâncă şi doarme. Dovadă că am avut răgaz să scriem şi acest post.

4 săptămâni

2008-07-03T13:58:00.005+03:00

Suspectez defecţiuni la cântarul nostru. Ca la orice aniversare, se pare că e deja o tradiţie, ne îmbrăcăm în salopeta cu caracatiţă (care s-a dovedit a fi, de fapt, costum de baie) şi ne cântărim. Astăzi ne-am cântărit de două ori, înainte şi după masă şi chestia aurie şi tot nu ne venea să ne credem ochilor şi cântarului. Se pare că Vlăduţ a luat juma de kil în ultima săptămână, ajungând la 5100 (grame, fireşte).

Tot în frumoasa tradiţie aniversară, ne-am făcut şi poze. Ce ziceţi, se văd kilogramele în plus? Fiţi sinceri, nu ne menajaţi!

Tot în săptămâna asta, Simbad a slăbit un kilogram apropiindu-se vertiginos de greutatea de dinainte de sarcină. Masa familiei rămâne aşadar cât de cât constantă.

Joci și Câștigi! Câștigi! Câștigi! Câștigi!

2008-07-03T12:51:00.003+03:00

După cum probabil că deja v-ați dat seama, nouă ne plac tare mult concursurile (de fapt, câștigurile fără muncă ne atrag, dar despre asta într-un post viitor). Cum la RoBlogFest nu am câștigat nimic (am înțeles că și premiile erau nasoale), la loto nu am nimerit două numere niciodată, iar la examenul auto, nu am obținut 22 de puncte (e și ăsta un fel de concurs), am căutat ceva la care să avem și noi șanse de câștig.

Credem că am găsit pe piciulici și cum nouă ne place să ne mascăm, vă amintiți de Herpule Coirot și de Milip Pharlowe, ne-am înscris la concursul “Veselie si Culoare”. Premiile sunt consistente și se dau și mențiuni (măcar să primim și noi una, deși noi vizăm premiul cel mare), încât Simbad doar despre asta vorbește de vreo două zile.

Așa cum vă așteptați, vă rugăm iar să ne VOTAȚI, dar vă asigurăm că procedura e mult mai simplă decât la RoBlogFest. Dacă aveți un\o puștiulică de până în 14 ani, puteți să vă înscrieți și voi, dar anunțați-ne și pe noi să vedem ce deghizare ați ales. Cred că se poate participa și din străinătate, așa că așteptăm cu nerăbdare să vedem ce alegeri face mama lui Ephrem.

Atenție se votează o dată pe zi, așa că pentru a nu păți ca la RoBlogFest, votați-ne în fiecare zi până se termină concursul, glumesc, intrați să vedeți în ce l-am deghizat noi pe Vlad, dacă nu recunoașteți poza, uitați-vă după Bicho Feo.

Simbad îmi atrage atenția să nu uit să vă spun să căutați breșe în regulamentul de participare (poate reușim să votăm de mai multe ori și să câștigăm concursul). Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate!

Nu știu dacă se înțelege prea bine, dar data asta sper să nu încheiem participare la fel de dezamăgiți ca la RoBlogFest, iar pentru cei care încă nu ne-au făcut un cadou - mai ales că astăzi Vlad împlinește 4 săptămâni - și nu știu ce să ne ia, le sugerăm Borcanul cu insecte.

Mult am iubit, vai, auzul, ca melcul cochilia.

2008-06-28T20:31:00.004+03:00

Câteodată îmi doresc să surzesc instantaneu, să nu mai aud nimic, să fiu izolat fonic 100% de lumea de-afară și pun pariu că și Simbad își dorește ceva asemănător. Atât de tare și de disperat poate zbiera Vlad. Visează, se trezește din somn urlând și deși coșmarul se termină în acel moment, teama persistă, iar el zbiară, zbiară în continuare. Ni se întâmplă și nouă adulților să scăpăm greu de un vis urât, dar îmi place să cred că noi nu țipăm așa (Simbad mă contrazice, susține că m-a auzit în câteva nopți zbierând în somn de s-a trezit cu mâna pe telefon sunând medicul de familie, care în cazul nostru este psihiatru; glumesc, dar îmi place ideea).

Dar ce coșmare poate avea un copil de câteva săptămăni, ce poate fi atât de înfricoșător pentru el? Nu reușesc să îmi reprezint conținutul unui coșmar de-al lui Vlad. L-am observat cu atenție cum începe să plângă în somn și continuă după trezire, nu mult, câteva minute.

Cel mai simplu remediu nu este jocul de-a detectivi celebri, cum probabil că ați crezut, ci o sesiune scurtă\lungă\normală de alăptat (de fapt, asta ar fi ideal, dar câteodată se poate improviza un legănat, un cântecel, chiar și mieunături sau alte sunete ciudate).

Știu că există vise fără imagistică (la orbii din naştere), vise doar auditive sau tactile, dar și astea sunt de cele mai multe ori acompaniate de imagini. Cel mai simplu și ușor de acceptat ar fi să credem că nu este decât de o corespondență\rezonanță somatică negativă care se face simțită în somn. Probabil că asta pățește și Vlad. Totuși, el visează ceva, eu îl urmăresc cum se frământă, își strânge pumnii, se încruntă, suspină, mi se pare clar că visează.

Ce vise are un copil de trei săptămâni?

Mă atrage ideea existenței unor succedanee de imagini care se desfășoară în mintea lui Bicho după o intrigă anume ori sunt cauzate de o anumită prezență (a mea, de exemplu). Nu cred că vom afla prea curând, atâta timp cât ăsta micu` nu verbalizează și nu poate reclama explicit.

Milonga del Bicho Feo

2008-06-27T19:31:00.002+03:00

Gratie cititorilor nostri am descoperit cantecul asta frumos:

Cum am jucat prima scenetă cu fiul meu

2008-06-26T19:44:00.003+03:00

După ce am aflat că am fost vorbiți de rău în revista Elle, intr-un articol mai vechi, cred, pentru că autoarea ne califica drept viitori parinți cu un stil de îți taie cheful de reprodus (asta ne bucură, daca îi trezeam cheful, chiar ne gândeam mult mai serios la a pune punct acestui jurnal) am picat într-o pasă proastă. Cu toții, eu mai puțin, Simbad așa și așa, dar Vlad a zbierat ca din gura de șarpe toată ziua. Nu se potolea de nici un fel. După câteva ore bune de zbierat, puteai citi, fără a fi mare cunoscător, semnele disperării pe fața lui Simbad – colțurile gurii lăsate, ochii adânciți în orbite, culoarea galbenă a pielii, toate dublate de replici scurte și tăioase de genul – Fă, Doamne iartă-mă, și tu ceva cu copilul ăsta!, Cine m-a pus Doamne? și tot așa.

Trebuia să găsesc o soluție! Eram disperat și rămăsesem fără țigări.

Dupa ce am incercat pe rând ceai natural Somn liniștit de la Fares, cântecele și fluierături, amenințări dure pe care nu le voi reproduce acum, legănat pe mingea de travaliu împrumutată de Simbad și care abia acum își dovedește in\utilitatea, masaj cu uleiuri aromate, am găsit o soluție foarte simplă și accesibilă oricui, pe care o recomand cu drag oricăror părinți neexperimentați (mai ales taților disperați).

Jocul de-a detectivi celebri (pentru copii cu vârste cuprinse între 3 săptămâni și 30 de ani).

A mers de minune! Iată cum se face: se caută prin sertare accesorii haioase cumpărate sau primite (ochelari de soare, telefoane mobile pentru copii, suzete, babețici, mustăți false, wrapuri); toate se vor monta celui mic la momentul potrivit (în funcție de cerințele scenice), dar mare atenție! în tot acest timp trebuie să îi vorbiți tare și pițigăiat și, mai ales, să vă scălâmbăiți cum puteți mai bine. Dacă i-ați captat atenția o secundă, profitați și începeți să îi administrați celui mic instructajul scenetelor (aici, fiecare improvizează cum poate, dacă vârsta copilului nu depășește câteva săptămâni, fiți siguri că nu înțelege ce spuneți, așă că puteți doar să vă prostiți MI MI Mi, TI TI TI ..., dar nu uitați! tare și pițigăiat). Acum că știe ce-l așteaptă, nu vă mai oprește nimic. Luați dermatografele și rujurile mamei și deghizați-l în detectivul preferat (noi am început cu don Isidro Parodi, trecând apoi la Herpule Coirot). S-ar putea să vă ajute să vă desenați voi mustăți și țăcălie pentru a vedea și el cum va arăta. Nu ezitați s-o faceți!

Era să uit! Este important să descompuneți sarcina în secvențe simple. Sfatul meu este să nu încercați mai mulți detectivi în același timp și să nu începeți cu un mister prea complicat (nouă deși ne-a plăcut foarte mult Cazul druzilor sau cele 12 zodii, nu am început cu el). Deasemenea, dați dovadă de maturitate și cedați celui mic rolul principal. Nu vă adjudecați voi rolul de detectiv, este important ca cel mic să nu se simtă investigat, ci el să investigheze.

În rest, nu vă rămâne decât să improvizați!

Uite așa, câteva ore bune, Vlad s-a deghizat cu dezinvoltură în Herpule Coirot, Herlock Sholmes, Milip Pharlowe și don Isidro Parodi, rezolvând misterul laptelui brânzit sau unde a dispărut mamucca mea magică, dar și cazul Astarteei. Aceste joc, exercițiu dacă vreți, a avut un efect terapeutic puternic și asupra soției care a revenit la sentimente mult mai materne și e mai zâmbitoare acum (încă încearcă să își amintească cum îl chema pe detectivul din cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu, să punem și mâine în scenă o investigație).

Am scris acest post pentru cititorii fideli, dar și pentru cititorii ocazionali care doresc să găsească în jurnalul nostru informații utile și practice. Sper, totuși, să nu sesizeze nimeni Direcția pentru protecția copilului.

Îmbătrânesc şi-mi pare rău

2008-06-26T11:25:00.003+03:00

Pentru că astăzi împlineşte 3 săptămâni, Vlad a pornit de dimineaţă; nu ştim cât de departe vrea să ajungă dar la 6 jumate a sunat trezirea în familie. Pentru că numai mă-sa părea să îl bage în seamă a trebuit să improvizeze o „situaţie“: un puc maaaare care a ieşit din pampers pe body-ul lui, pantalonii lu mă-sa şi canapeaua proprietarilor. Schema i-a reuşit şi tatăl a fost şi el trezit în grabă să pună umărul la degajarea celor câţiva supravieţuitori ai catastrofei.

Toată lumea fiind trează, s-a putut purcede şi la sărbătorirea sărbătoritului. A fost îmbrăcat cu haine noi - salopeta cu caracatiţă primită în dar de la Otalesti. Părinţii vigilenţi nu s-au lăsat păcăliţi de înşelătoarele etichete. Salopeta e pentru un copil de 3 luni? Glumiţi! Cred că în două săptămâni nici nu-i mai vine. Aşa frumos aranjat l-am pus şi pe cântar. 4 kile 600 a fost rezultatul obţinut în urma unui algoritm complicat prin care au fost scăzute masa păturicii, a salopetei şi a pampersului.

Apoi am stat şi la poză. Dup-aia nu mai ştiu. Cred că am adormit. Toţi. Unii mai dorm şi-acum.

Vlad doarme si visează

2008-06-23T12:46:00.008+03:00

Când mi-e somnul mai greu, visez cum călăresc elefanţi indieni.

Mama se leagănă pe mingea mare şi albastră cu mine în braţe; eu cad într-un soi de leşin extatic; aşa era şi în burtică, îmi amintesc legănatul.

Dacă mă pune pe pieptul ei aud un ritm cunoscut. Şi iarăşi adorm liniştit; sunt în siguranţă.

(Fără) frică

2008-06-23T12:45:00.003+03:00

Ultimul comentariu la postul precedent zice că mie nu mi-ar fi teamă de nimic. L-am citit exact în ziua în care soţul mi-a spus că singurul lucru care îl enervează la mine este că intru în panică imediat. Cum o fi? Nică fără frică sau Piele de găină?

Vai ce frică îmi este de o groază de lucruri! Nu le zic ca să nu le „chem“. Sau le zic pe cele mai puţin periculoase. De la fricile „clasice“ de tineri părinţi „oare mai respiră?“ şi dat fuga la pătuţ să verificăm, până la cele specifice „Dacă rămân fără lapte?“, „Cât o să mă mai doară când alăptez? O să se termine vreodată?“, „Sunt oare o mamă groaznică pentru că uneori chiar obosesc şi vreau să dorm, să ies în oraş, să fac ceva ce făceam înainte?“. Mihai mă asigură disperat că nu, dar eu știu că și el are temerile lui.

O să râdeți, și el are frici și multe dintre ele țin tot de alăptat. Așa se explică demersurile lui de a căuta formula perfectă (două pahare de suc de morcovi, o cană de lapte îmbogățit cu chimion, 2 căni de ceai de fenicul, minim 3 litri de apă plată - în fiecare zi, pe fundalul unor îmbărbătări disperate - hai Simbad, tu sei mia mucca magica - și între partide de masaj în stilul marmotelor din reclama milka). Ați înțeles că această formulă se aplică atunci când nu dorm (tot în formula lui, pentru care sunt recunoscătoare, pe bune, se precizează importanța unui minim de 4 partide de somn în timpul zilei, nu mai scurte de o oră jumate fiecare).

Şi pentru că de ce ţi-e frică nu scapi… acum două seri, chiar am rămas fără lapte. Vlad urla de foame iar eu nu mai aveam ce să-i dau. Soluţia a fost să dorm două ore cât să mai produc ceva licoare hrănitoare. Dar încearcă tu să dormi în timp ce copilul plânge de foame! Mihai îl amăgea cu ceai, iar eu încercam să mă adorm cu gânduri pozitive. Am reuşit pe la 11 noaptea să îi mai dau puţin lapte şi să îl adormim.

Dar panică a rămas… Dacă… Așa că, pentru orice eventualitate, Mihai a plecat de dimineață să cumpere Galactogil, să avem așa de siguranță.

E bine de știut că Bicho Feo a fost cântărit, pentru prima dată de la externare și ... surpriză, a luat în greutate peste 700 de grame, ceea ce este mai mult decât bine și ne arată că fricile noastre au o doză mare de iraționalitate ...

14 zile cu ochii deschiși ...

2008-06-19T18:29:00.004+03:00

Azi împlinesc două săptămâni și îmi place tot mai mult să stau cu ochii deschiși, de fapt nu prea mai îmi place deloc să pun geană pă geană. Ar fi multe și colorate de văzut, dar, din păcate, în câmpul meu vizual se bagă mereu cei doi părinți isterici, surescitați, speriați și agitați.

Tot astăzi este și ziua unchiului chitarist Cipri, cunoscut de voi drept Orbitoru, pe care îl admir pentru că umblă mai tot timpul deghizat într-un grup de fete de la școala patru. Tare mult mi-ar plăcea să merg și eu la petrecere, să beau bere și să rag cu băieții la Portugalia-Germania. Nu ştiu dacă pot onora invitaţia pentru că cei doi tutori isterici mi-au programat o baie în seara asta. Dacă nu ajung, La Mulţi Ani, unchiu Cipri și Arbeit macht frei!

Blurred

2008-06-16T13:31:00.005+03:00

Deşi suntem toţi acasă, inclusiv bunica, e de muncă pentru încă atâţia. Ne mirăm şi noi ce bine arătăm în poze când ştim că în realitate suntem mai degrabă ciufuliţi, obosiţi, încercănaţi, cu hainele pătate de lapte, pipi, lapte regurgitat şi câte o ocazională pată aurie de ştiţi voi ce. Noi arătăm tot mai rău iar Vlăduţ tot mai bine. Se zice că ei văd în ceaţă la vârsta asta. Dar noi, credeţi că noi mai vedem clar ceva?

Bicho Feo in the neighbourhood

2008-06-15T11:13:00.002+03:00

Câteva imagini din primul tur de control al lui Bicho Feo, cunoscut și drept Ventuza cu Păr (mult mult păr) pe străduțele rău famate din centrul Bucureștiului.

5 minute afară

2008-06-12T12:26:00.005+03:00

Ştiu că un blog de sarcină trebuie terminat cu glorioasa poveste a naşterii. Că altfel pare că am clipit din gene şi a apărut Vlad. De la Băieţel la Vlad: asta e povestea. Dar nu am eu liniştea şi timpul să o scriu acum. Va veni ea la timpul ei; şi liniştea şi povestea.

Deocamdată avem câte o premieră în fiecare zi: primul lăptic, prima băiţă, aoleu cade buricul!, primul caca galben şi tot aşa. Astăzi au fost primele 5 minute afară, în curticica blocului.

În seara asta, la 19.30, împlinim o săptămână cu Vlad Ioan şi suntem din ce în ce mai îndrăgostiţi unii de alţii.

Vlad în a 6-a zi

2008-06-10T21:04:00.002+03:00

Vlad Reloaded

2008-06-06T20:50:00.002+03:00

Doamnelor si domnilor,

2008-06-06T17:04:00.003+03:00

Pregătiți-vă pentru prima apariție electronică, după naștere, a lui ... Vlad. Simbad e pe drumul bun, se simte bine și se recuperează foarte repede. Chiar în aceste momente se bucură de vizita părinților ei.
Așa că ...

Welcome my son, welcome to the machine

2008-06-06T00:00:00.003+03:00

Știu că deja ați aflat cu toții. A venit Băiețel!

Mâine trebuie să înregistrez noul membru al familiei - Vlad și încă un nume de sfânt, 3 kile 700, 54 cm, S.A. 10 (nici măcar eu nu am avut 10 la naștere, cine mă cunoaște, știe de ce), foarte păros și frumos, născut astăzi, 5 iunie, la 19.30.

Când se întoarce Simbad acasă (sperăm să se întâmple în uichend), vă veți bucura de multe poze, dar și de câteva povestioare cu tâlc giuleștean.

Mulțumesc mătușicilor pentru suport, dar mai ales Liviei.

mi-e-nu-știu-cum

2008-06-05T19:21:00.005+03:00

Mi-a zis tata, voi îl cunoașteți drept Ne/Bunelu, că oamenii se nasc peste tot, în fân, în scara blocului, pe veceu, în căruță, pe la colțuri ... cu atât mai simplu într-o maternitate. Nu știu dacă să-l cred. Mă duc să fac un duș fierbinte, mă parfumez, îmi pun costumul (singurul), pălăria pe ceafă și țigarea în colțul gurii și plec să mă plimb la Giulești. Eu cred că în scurt timp voi fi informat, în adevăratul sens al cuvântului, de nașterea lui Băiețel.

Nu înainte de a posta o poezioară frumoasă pe care vreau să o citească Simbad când vine acasă, asta dacă nu se dă drumul, până luni, la wireless giuleștean.

Lac de grâu

în apus

peste care plutesc

galbene

pălării de orez:

ciudate păsări de seară.

Nu vă încredeți în zvonuri. Informații sigure și vizionare veți găsi doar la Otalescu.

Uff Uff

2008-06-05T02:29:00.001+03:00

02:00; 02:05; 02:09; 02:12; 02:20; 02:29 ...

tic tac

2008-06-04T15:36:00.000+03:00

14:07 14:19 14:29 14:38 14:50 15:04 15:13 15:21 15:27 15:36

Să zicem că ...

2008-06-04T14:44:00.001+03:00

Pentru noi, Bucureștiul este locul unde fluviile se varsă în imensul ocean de iubire, în care ne scăldam și noi, eu și Simbad…

Cum vi se pare? Scos din context? Credeți că am citat din doctorul Florin Oprescu, candidatul de apartenență incertă, care crede în dialogul deschis și transparent cu civilizațiile extraterestre? Cam așa ceva. Încerc și eu să îmi umplu timpul pentru că, de o oră deja, soția își notează în carnețel timpii contracțiilor. Orice ar fi, travaliu adevărat sau fals, eu cred că în noaptea asta voi asista la ectazia mult așteptată.

Poate mă înșel.

Nu vă pot promite că sunteți primii care vor afla, dar voi încerca să vă țin la curent. Dacă nu dăm nici un semn până mâine dimineață, fiți convinși că se întâmplă ceva.

Detaliu suplimentar - Simbad a mai trecut încă o dată peste materia predată la cursurile de educație prenatală și acum citește speriată autobiografia lui Rabo Karabekian, sperând să găsească vreun indiciu ajutător.

Citind semnele ...

2008-06-03T21:08:00.003+03:00

Contracțiile s-au întețit, unele sunt dureroase, altele nu, Simbad trece de la stări de exaltare la irascibilitate extremă mai repede decât atinge un moped suta, doctorul Oprescu este mult mai aproape de Primăria Capitalei și noi de soluțiile extraterestre pentru traficul îngrozitor din București, Băiețel dă din copite mult mai hotărât, eu am trecut de la un punctaj mediu de 16 puncte la unul de 23 la testele de șoferi, telefonul sună din 10 în 10 minute, și colac peste pupăză, am pierdut și dopul gelatinos de dimineață.

Descifrând cu profesionalism subtilul înțeles al acestui șir de evenimente, doctorul ginecolog al casei a dat un verdict înspăimântător. Mai avem cel mult 72 de ore de hoinăreală boemă în doi!

Atât din cotlonul celor doi diavoli tazmanieni, căci asta suntem până la urmă, Andreea ai legătura, noi ieșim să ne relaxăm la terasă!

Cuibăreală

2008-06-01T14:33:00.004+03:00

De vreo două zile, Mihai freacă, scutură, reîmpachetează, spală, rearanjează, pigulește scamele de pe persane. Eu încerc să îl ajut sau cel puţin să nu îi stau în cale. Se pare că e vorba de nesting instinct, încă ceva ce oameni şi animale împărtăşesc în aceste solemne momente de dinainte de naştere. Noi nu folosim crenguţe, frunze sau gropi în pămănt, ci produse scumpe de frecat, curăţat, dezinfectat, var, vopsele şi excursii obositoare şi lungi prin magazine de profil.

Cuibăreala asta ar fi semn că se apropie naşterea. Ei nu zău? Eu de vreo două luni spăl tot ce îmi iese în cale. Pe lângă hăinuţe, aşternuturi şi alte accesorii lavabile pentru Băieţel, m-am năpustit şi pe cuverturi, perne, haine de iarnă, învelitoarea de karakiri, perdele (noroc ca n-avem decât în dormitor) şi tot ce n-a mai fost spălat de multe vreme. Mihai a pătruns dincolo de uşi si dulapuri demult uitate, a scos pături, plăpumi, saltele, cojoace la aerisit şi e tot nemulţumit. Mult praf, peste tot numai praf, pulberea fină a marelui oraș intră peste tot. Nici nu speli bine că se pune la loc, așa că dai iar pămătuful jos din cui și te reapuci de trebăluit. Dacă nu l-aș vedea scărpinându-se peste tot, aș pune pariu că îi place să șteargă praful.

Am învăţat cu ocazia asta că atunci când pe unul din parteneri îl apucă nestingu’ nu e bine să îi stai în cale. E un fel de nebunie temporară fără efecte negative pe termen lung. Ba dimpotrivă; în urmă nu rămâne decât curăţenie şi un sentiment binefăcător de împlinire părintească. Și cel mai important, odată cu praful dispare și sentimentul inutilității. Așa cum am precizat într-un post anterior, așteptarea ne omoară!

O declar o cuibăreală reuşită. Totul e mai mult sau mai puţin la locul lui şi noi nu am fugit la spital lăsând totul cu fundul în sus. Dar dacă Băieţel ne mai ţine mult acasă, nu garantez pentru ce alte idei ne mai vin!

Am redactat acest post în timp ce soțul prăjește cartofi noi și fierbe doi polonezi delicioși. Aștept să facă o pauză pentru a face el completările de rigoare.

Încă nu

2008-05-28T19:18:00.001+03:00

„Încă nu“ a zis şi doctorul ieri. Schimbările sunt încă lente şi Băieţel nu dă semne că s-ar grăbi undeva. E drept ca eu de ieri tot simt contracţii parcă mai puternice decât până acum, parcă mai hotărâte, mai dese; dar asta nu înseamnă decât că se apropie… ceea ce ştiam deja.

Diversele date vehiculate drept zi de naştere a lui Băieţel se dovedesc rând pe rând greşite. „Profeţia“ soţului pentru data de 25 mai s-a răsuflat. Verdictul profesionist al ecografului, 28 mai, e din ce în ce mai neverosimil (e deja 7 seara). Calendarul zice 5 iunie; eu aş paria pe 30 mai (nu ştiu de ce, dar îmi sună într-un fel). Doctorul pleacă în weekend la mare. Îl înţeleg. Şi eu aş pleca acuşica!

Program de sâmbătă

2008-05-25T11:29:00.008+03:00

După ce ne-am postat pe blog toţi nervii şi isteriile acumulate de-a lungul ultimelor zile, am pornit cu inima împăcată către o sâmbătă perfectă.

Am traversat Cişmigiul către Calea Victoriei, am intrat în librării şi magazine cu ţoale şi accesorii haioase, am băut sucuri la Green Hours, ne-am întors agale către casă, am cumpărat de-ale gurii şi am gătit împreună ceva delicios ce noi numim pasta con verdure.

Pe drum, Mihai şi-a făcut prieteni noi, mari şi blănoşi.

Am văzut apoi un film ce trebuia să ne adoarmă de prost ce e, 10 000 BC, dar n-am putut adormi pentru că atacul găinilor uriaşe (Nebunelu ar chiui și ar sări în sus de bucurie la scena asta) s-a dovedit de-a dreptul palpitant, iar finalul în care el o învie pe fată şi eliberează toţi mamuţii din sclavie ne-a stors şi lacrimi.

Seara am testat urechea muzicală a lui Băieţel la un concert de fado la MŢR. Testul a ieşit pozitiv; Băieţel s-a mişcat într-una în timpul concertului. Asta pentru că şi nouă ne place fado foarte mult şi i-am sugerat, cu puterea minţii bineînţeles, că bine ar fi să îi placă şi lui, că o să petrecem ceva timp împreună de acum încolo şi nu strică niscaiva gusturi comune.

Am scris acest post în timp ce soțul pregătește - nostalgic, spune el, pentru că nu reușește să-și ia gândul de la noul lui prieten, cu care speră să iasă la joacă diseară - o delicioasă mâncărică de cartofi, joacă civ4, spală vasele, dă cu aspiratorul și se spală și pe dinți - toate în același timp.

Așteptarea ne omoară!

2008-05-24T13:13:00.007+03:00

Soțul revine, după o lungă absență pe blog, cu vești proaste. Apropierea iminentă de momentul nașterii induce tensiuni în cuplu, certuri, scandaluri, bilanțuri îngrozitoare - setul de la mama de căni din porțelan chinezesc, cu toarte în formă de iruborouși mustăcioși, spart la nervi, previziuni înfricoșătoare despre un viitor sumbru al căsniciei noastre, de un eventual divorț ce ar putea urma nașterii, conștientizarea propriei incapacități de a ne apropia unul de celălalt în momente de criză, nu doar așa la mișto, de dragul unei imagini de big happy family, spaimă, egoism, comoditate, reproșuri, plânsete, înjurături urâte ...

Nu știm cum să așteptăm împreună (asta ar trebui scrisă cu majuscule), să ne bucurăm de lucrurile mici și mărunte, de picioarele lungi cu care Băiețel întinde pielea pe burta lui Simbad, de codița lui dispărută.

După discuții interminabile cu Simbad, am înțeles cum se explică atitudinile noastre defensive, refuzul meu de a participa la cursurile prenatale, incapacitatea mea de a înțelege importanța mărturiei mele, dacă vreți, din momentul expulziei, credința irațională în inutilitatea înregistrării video a acestui moment și activarea întregului arsenal de mecanisme de apărare.

Acum știm de ce persistă această atmosferă de coșmar și vă cerem încă o dată ajutorul. Voi sunteți prietenii noștri electronici, care ne-au ajutat de atâtea ori (nu cu bani, cu sfaturi – noi sperăm să ne ajutați și cu bani, dar asta o vom cere explicit într-un post viitor) și știm că nu o să ne dezamăgiți nici de data asta.

Așa cum v-am spus, știm de la ce ni se trag toate astea. Nu e vorba despre răzbunarea fantomei din Medgidia, ci despre necunoașterea cu exactitate a datei când se va naște Băiețel (numele lui real se cunoaște, dar Simbad zice că ar fi mai bine să îl facem public după naștere). Voi când credeți că se va naște? Pe ce dată?

Mai jos, aveți un tabel, pe care ni l-a dat un prieten de familie – Eliphas Levi e numele lui - cu zile norocoase și nenorocoase, care sper să vă ajute în precizarea cu exactitate a datei de naștere.

Și eu și Simbad vom fi mult mai liniștiți după ce ne veți spune voi ZIUA!

38 de săptămâni!

2008-05-23T10:19:00.005+03:00

Una din vedetele preferate ale soţului a probat odată o poşetă dintr-un magazin italian punând-o direct pe cap. Aşa a interpretat ea respectivul accesoriu. Cum vedetei îi place să umble cu camerele de filmat după ea pentru că are şi un reality show de realizat, scena a intrat în istoria televiziunii.

Cred că îmi va fi iertată şi mie o parodie a antologicului moment.

Eu mi-am cumpărat ieri wrap-ul, eşarfa de purtat bebe la care visez de atâta vreme. În sfârşit am găsit-o în România (se poate comanda online aici dar au şi un show-room in Crângaşi).

Dar cum Băieţel nu poate încă să îl probeze, l-am probat eu pe post de fustă, şal, păturică sau perdea.

Timpul nu a fost totuşi pierdut. Am înregistrat pentru posteritate şi dimensiunile burţii la 38 de săptămâni. Iat-o!

Extazul naşterii. În curând şi în România!

2008-05-21T18:07:00.008+03:00

Femeile nasc de milioane de ani. Dar felul în care se întâmplă naşterea, instructajul pe care viitoarele mame îl primesc, aşteptările lor sunt atât de diferite încât eu, la un pas de marele pas, rămân cu gura căscată.

De la naşterea spitalicească supravegheată de doctor, unde totul este steril, totul este sub control, mama e un fel de cutie din care doctorul "naste"copilul iar bebeul pare să iasă de undeva de sub masă (complet curat!)… ca în materialul acesta educativ (oare?) din anii ‘50...

… la naşterea secolului XXI când mama poate spera de-a dreptul la o „naştere orgasmică“.

De la avertismentul biblic „în dureri vei naşte copii“ la moaşa americană care îţi zice „It is possible to have an ecstatic birth — in fact, that is the best natural high that I know of.“

Unii îţi promit că n-o să simţi nimic, alţii zic că cel mai bine e să simţi Totul.

Întrebarea „Cum vrei să naşti?“ ar fi ridicat sprâncene nedumerite acum 200 de ani. Astăzi e reală. Cum vrei să naşti?

Pe ultima sută

2008-05-20T09:43:00.001+03:00

Nu, încă nu. Adică încă nu am născut. Dar stăm cu o mână pe clanţă şi una pe bagajul de maternitate. Eu suspectez orice junghi a fi o contracţie. Mă simt ca în toate proverbele româneşti: nici în căruţă, nici în teleguţă, cu fundu-n două luntre, din lac în puţ, fă-te frate cu dracul până treci puntea şi tot aşa.

Între timp mă documentez. Despre ce altceva decât despre naştere? Cred că dacă Băieţel mai întârzie mult o să o iau eu razna de la atâtea informaţii, păreri, variante, alegeri. După ce am dovedit cezariana, m-am luat la trântă cu epidurala. Îi caut nod în papură. Chiar aşa nici un side-effect? Numai beneficii? De ce uneori anestezicul ajunge la bebe? Când e acest „uneori“? Cum rămâne cu încetinirea travaliului? Imobilizarea în partea inferioară a corpului?

Şi apoi epiziotomia. De ce ? De ce „de rutină“?

Pe scurt, mi-am dat seama că şi naşterea asta, numită naturală, nu e deloc naturală. Pentru că ţi se oferă tot felul de ajutoare şi proptele, anestezice, perfuzii, tăieturi şi coate în burtă ca să „grăbească naşterea“. Unde ne grăbim aşa, n-am înţeles.

Drept care mai mult mă enervez citind despre găsirea propriului ritm în travaliu, tehnici de relaxare, importanţa suportului celor din jur, bla bla bla. La bal, nu la spital! În fine, invers.

E clar cine-i tocilaru familiei

2008-05-15T13:00:00.003+03:00

Cred că soţu' se pregăteşte pe ascuns pentru venirea lui Băieţel. Mă driblează sistematic la cursurile prenatale (durere de măsea, ceva urgent de scris, oboseală mare) şi totuşi răspunde corect la toate întrebările mele încuietoare despre cum se ţine bebeluşul la băiţă, cu ce se dă pe la funduleţ şi tot aşa. De unde le ştie, dom’le, pe toate?

Pentru cei care nu le ştiu şi aşteaptă cu nerăbdare un bebelic, eu le recomand cu căldură cursurile prenatale în general, cele ale Ramonei în special (ştiu că soţu‘ are altă părere şi îl aştept cu comentarii acide). E vorba de o pregătire pentru travaliu şi naştere şi pentru primele zile şi săptămâni cu bebeul. Nu e vorba numai de informaţii ci şi de alegerile pe care le poţi face în privinţa naşterii: naturală, epidurală, epiziotomie, poziţia la naştere şi tehnici de uşurare a travaliului (respiraţie, Lamaze). E vorba apoi de alăptare (un curs întreg: e mai complicat decât s-ar zice) şi de relaţia cu copilul (răspunsuri la întrebarea „de ce plânge copilul?“)

După cum ziceam, unii par să se fi născut învăţaţi. Eu sunt din ăia care au nevoie de cărţi şi cursuri. Nu ştiu însă cine va trece şi proba realităţii. De fapt, ştiu: amândoi.

Marţi 13

2008-05-14T10:04:00.001+03:00

Ieri a fost marţi şi 13 pe deasupra! Dar nouă ne-a priit şi avem veşti bune. Băieţel ne-a arătat năsucul la ecografie atât cât să ne spună că nu e înfăşurat decât o dată cu cordonul (circulară simplă!!!!! Yupiiiiii!!!! ). Ne-a lăsat şi să îl măsurăm şi să ne minunăm cât de mult creşte. 3200 gr la 36 de săptămâni e foarte bine, prea bine chiar. Ecografic arată de 38 de săptămâni.

Apoi am fost şi la Celus pe care l-am înnebunit cu întrebări tehnice despre naştere. Detalii. Important e că nu avem nici un motiv să optăm pentru cezariană. Aşa cum arată acum situaţia, naşterea naturală este cât se poate de sigură.

Condamnarea la poziţia orizontală a fost şi ea formal ridicată. Atâta vreme cât mă simt bine pot să fac aproape orice: să conduc, să reiau gimnastica, să mă plimb. Ceea ce am şi făcut. Aseară am ieşit la Muzeul Ţăranului la seara franceză, lume bună şi îngheţată de fructe!

În fiecare zi

2008-05-13T10:40:00.003+03:00

Lipseşte ceva din blogul ăsta de sarcină. Lipseşte bucuria pe care o simt în fiecare dimineaţă când deschid ochii şi îmi amintesc că am un Băieţel în burtică. Că sunt la mine acasă, la mine în pat, încolăcită printre perne şi plapumi şi aştept un Băieţel.

Poate că ar trebui să scriu în fiecare zi, pe lângă posturi serioase şi catastrofale cu cezariene, doctori, frici, dileme şi câte un post repetitiv, mereu acelaşi: „Azi sunt fericită.“

To Cesarean or Not To Cesarean?

2008-05-12T12:44:00.003+03:00

Mâine voi discuta cu doctorul ce opţiuni am şi vom decide împreună: cezariană sau naştere naturală. Între timp am încercat să aflu cât mai mult despre cezariană şi bănuielile mi-au fost confirmate: subiectul este fooooooarte controversat nu numai la noi ci şi în alte ţări.

Teoretic, toată lumea este de acord că cezariana este o operaţie de „salvare“, menită să rezolve anumite probleme constatate în timpul sarcini sau travaliului (există bineînţeles şi cezariană la cerere, şi chiar „vanity Cesarean“ – cum îi zic americanii – dar asta e altă discuţie).

Conform World Health Organization, procentul sănătos de cezariene (naţional sau pe spital) este între 10-15% din totalul naşterilor. Un procent mai mare de 15% înseamnă că pericolele cezarienei depăşesc beneficiile. Hopa! Pericole? Nimeni nu îţi vorbeşte despre riscurile cezarianei. De multe ori, vorbind despre faptul că îmi doresc o naştere naturală, mă simt ca o excentrică naturistă, tradiţionalistă care vrea să urle şi să transpire în loc să facă totul „simplu şi curat“, eventual în somn!

Dar cezariana implică anumite riscuri de care viitoarele mame sunt rareori conştiente.

Unu: o cezariană „cere“ o altă cezariană. Teoretic se acceptă că după o cezariană se poate încerca o naştere normală. Practic, în România niciun doctor nu se încumetă la aşa ceva: pericolul de ruptură uterină este prea mare.

Doi: sarcina ce urmează unei cezariene poate avea probleme datorate cicatricii uterine: placenta previa, sarcină extrauterină, desprinderea placentei înainte de termen, etc. Nu neapărat, dar riscul acestor complicaţii creşte după o cezariană (faţă de o naştere normală).

Trei: Alăptarea şi relaţionarea cu copilul se realizează mai greu după o cezariană. Cezariana = „naştere fără durere“ este un mit: cezariana doare, dar doare după.

Patru: Statistic, femeile care au născut prin cezariană au probleme mai mari în a rămâne din nou însărcinate (faţă de cele care au născut natural).

Cinci, etc.: procent mai mare de respitalizare după naştere, probleme respiratorii (astm) la copil, rupturi uterine, risc mai mare de depresie post-partum şi tot aşa.

Brrrrr… ţi se face pielea de găină; cu toate că problemele de mai sus sunt doar posibilităţi. O cezariană poate decurge absolut normal şi fără efecte negative ulterioare. Totuşi, orice femeie care este sfătuită de doctor către o cezariană ar trebui să ştie toate astea. Iar doctorii nu ar trebui să expună femeile unor astfel de riscuri decât atunci când este absolut necesar.

Dar ce înseamnă absolut necesar? Orice femeie care a născut prin cezariană e convinsă că în cazul ei „chiar a fost necesar“. Oare?

Procentul de cezariene în România este cca 20% (2004) ceea ce nu este neapărat îngrijorător. Dar în mediul urban este de fapt 30% şi mă întreb care este oare procentul pentru Bucureşti. Off the record, ştiu că sunt spitale unde 2 din 3 naşteri se fac prin cezariană. Asta înseamnă aproape 70% şi mai înseamnă că majoritatea acestor cezariene au fost inutile.

Merg cu gândul şi mai departe şi mă întreb dacă liniştitorul procent naţional de 20% nu include mai degrabă cazurile de cezariană la cerere, rezolvate cu şpaga aferentă de cei care şi-o permit şi mai puţin cazurile medicale care cer cu adevărat cezariană (şi care ajung apoi ştiri despre copii handicapaţi la naştere pentru că doctorul nu a vrut să facă cezariană).

Cert e că incidenţa de cezariană creşte în mediul urban faţă de rural, şi odată cu nivelul social, educaţional şi economic al viitorilor părinţi. Desigur, autoritatea unui doctor este de necontestat în momentul în care îţi spune că este mai sigur pentru copilul tău să naşti prin cezariană pentru că: e prea mare, tu eşti prea „mică“, are circulară de cordon, ai mai făcut deja o cezariană şi uterul e slăbit, colul nu e dilatat destul şi tot aşa. E absurd să vii cu propriile argumente medicale şi cu ce ai citit tu „pe net“.

Ce poţi să faci, dacă nu vrei să fii una din acele femei care au suferit o cezariană inutilă, este să îţi întrebi doctorul care este procentul lui personal de cezariene din totalul de naşteri asistate. Dacă depăşeşte 20% te poţi gândi să cauţi alt doctor. Sau alt spital.

Discuţia despre cezariene este la un nivel rudimentar în România; cel puţin cea accesibilă publicului larg, precum acest articol din 2007. Mai rare sunt notiţele despre riscurile cezarienei din reviste ceva mai specializate.

Studii cât de cât informate am găsit pe siteurile americane. În SUA procentul de cezariene a crescut în ultimii ani la 30% şi drept urmare şi vocile îngrijorate „De ce atât de multe cezariene?“. Mie mi s-a părut interesant un articol din Mothering, Cesarean Birth in a Culture of Fear şi o broşură informativă despre cezariană. Încerc să găsesc şi un documentar din 2007, The Business of Being Born (un pic tezist îmi pare, văzând trailerul, dar cred că merită văzut).

Nu sunt neapărat o activistă pro-naştere naturală. Ştiu că cezariana salvează vieţi şi sunt de acord chiar şi cu cezariana la cerere. Dacă va trebui să îl nasc pe Băieţel prin cezariană (chiar dacă decidem să încercăm naşterea naturală, în timpul travaliului decizia se poate schimba) vreau cel puţin să fie o decizie informată şi necesară.

La loc comanda

2008-05-09T15:21:00.004+03:00

Treaba cu cordonul ombilical nu s-a rezolvat. Dimpotrivă, avem acum (ecografia de miercuri) cordonul de două ori înfăşurat în jurul gâtului şi umerilor (circulară dublă de cordon). Ne pregătim de cezariană? E posibil.

Aşa cum alte femei ştiu de la început că vor să nască prin cezariană, aşa am „ştiut“ şi eu că voi naşte natural, ba mai mult, că va fi bine şi frumos, cum scrie la carte. Din cauza asta am început să îmi doresc şi tichie de mărgăritar: spital privat, rooming-in, Mihai lângă mine la travaliu şi în primele zile şi „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“.

Se spune foarte frumos că sarcina nu este o condiţie patologică; deşi doctorii se ocupă de ea, sarcina nu este o boală. Fiecare femeie are dreptul să încerce să o trăiască cât mai firesc. Dar atunci când apar probleme cel mai mult ai nevoie de un doctor în care să ai încredere. Nu te mai interesează cum arată spitalul, când a fost construit, că trebuie să dai şpagă în stânga şi în dreapta şi că stai cu 10 femei în salon. Fie! Maternitatea Giuleşti e una din cele mai bune din Bucureşti, dar indiferent de asta, cel mai important e că acolo e singurul doctor în care am încredere, cel care mi-a supravegheat întreaga sarcină şi pe care chiar îl cred dacă îmi spune: e nevoie de cezariană.

Vineri facem pozne

2008-05-09T14:40:00.005+03:00

Azi am avut liber la joacă. Nu că în alte zile aş fi făcut cine ştie ce lucruri serioase, dar măcar îmi propuneam (să termin ceva de scris, să citesc un articol, să rezolv nişte chestii cu bănci şi transferuri…foarte multe se pot rezolva din fotoliu zilele astea!)

Dar uite că azi m-am fâţâit prin casă şi mi-am făcut poze, apoi le-am descărcat şi prelucrat, le-am pus pe flickr; asta ia timp, nu glumă!

Ar putea fi ultimele poze cu burtică; ieri am împlinit 36 de săptămâni. Băieţel poate apărea oricând, are acum aproape 3 kile si vârsta necesară „să se angajeze“ (aşa se zice în limbajul de specialitate).

ADIO SĂRĂCIE!

2008-05-08T21:26:00.003+03:00

Sărbătorile pascale s-au dus, dar au lăsat urme adânci. În afară de cantitățile uriașe de mâncare, ouă roșii, drob, friptură și ciorbă de miel, o oală de sarmale, cozonaci și brânză, multă brânză de multe feluri, am rămas și cu un puternic sentiment de liniște. Da, e mult mai liniște acum în familia noastră.

Cu rușine, mărturisim că nu ni se trage de la o preocupare intensă pentru cele sfinte, ci se datorează unei soluții financiare salvatoare, idee absolut genială emisă de Bunelu Nebunelu (sunt convins că vă aduceți aminte de el).

Ei bine, Ne\Bunelu știe cum vom fi noi supermiliardari. Nu se va întâmpla în viitorul apropiat, dar ce e timpul dacă nu un flux continuu de energie, perceput subiectiv de fiecare dintre noi. Se va întâmpla în ziua în care Băiețel (Atenție! Numele lui real se știe, nu ne-am hotărât când o să îl facem public) va avea 18 ani.

Uite cum – când se va naște Băiețel, bunicul lui îi va face cadou trei capre, care în primele săptămâni se vor înmulți ca altele într-un an. Calculele noastre arată că după primele 6 luni, Băiețel-Ciobănel va păstori o turmă de aproape 367 de capre. În 3 ani, 1677 de capre. În 10 ani aproape de 10 000, iar când Băiețel va împlini vârsta majoratului, va primi de la bunicul lui titlul de proprietar al sutelor de mii de caaapre.

Știu că vă întrebați de ce tocmai capre. De ce nu oi, vaci, porci sau măcar oameni? Pentru că sunt foarte rezistente și pentru că după previziunile noastre, românii vor fi mari consumatori de lapte, brânză și iaurt de capră. În plus, peste 18 ani, în plină eră glaciară, vom purta cu toții cuciuli din blană de capră. Știu că pare lombroso-frenologico-vonnegutian sau becalian, mă rog, dacă vă place mai mult așa. Dar așa va fi!

Vorba lungă, sărăcia omului (adio sărăcie, în cazul nostru)!

De când ne-a comunicat Bunelu această soluție salvatoare, eu și soția mea Simina Intelectual adormim în fiecare noapte, numărând mii și mii de capre de toate culorile, care mai de care mai flocănoase și țâțoase. Noapte bună!

Post cu tâlc

2008-05-08T20:47:00.003+03:00

„În Caşmir, i-a spus el lui Zeeny, copacul pe care-l capeţi la naştere e un soi de investiţie. Când un copil ajunge la maturitate, nucul adult e comparabil cu o poliţă de asigurare, care între timp a crescut. E un copac valoros, căci poate fi vândut ca să achite o nuntă sau să asigure un început în viaţă. Omul matur îşi ciopârţeşte copilăria ca să-şi ajute sinele adult.“

Când pisica nu-i acasă gravida joacă pe masă

2008-05-06T15:24:00.008+03:00

35 de săptămâni jumate (în balon).

Băieţel vrea să vadă…

2008-05-05T12:05:00.002+03:00

… primul festival de film documentar dedicat drepturilor omului: One World Romania, organizat de Centrul Ceh între 27 mai şi 1 iunie.

Nu ştiu dacă le vom privi din burtică sau din braţele mamei dar vom face tot posibilul să ajungem! În plus, una din mătuşicile lui Băieţel şi-a băgat codiţa în acest festival aşa că suntem convinşi că o să iasă ceva grozav!

Înainte de furtună

2008-05-03T19:14:00.001+03:00

De câteva zile sunt furtuni în Bucuresti. Eu le privesc de la geam.

Foarte colorat de Bolivia

2008-05-02T12:00:00.004+03:00

2 mătuşici călătoare prin Bolivia ne-au trimis un cadou cu care vom face senzaţie pe aleile Cişmigiului: o păturică ultra-colorată pentru prins copilul la spate; ne-au trimis şi o poză ca să ştim cam cum trebuie să arate instalaţia mamă(sau tată!) – copil. Noi le aşteptăm totuşi să ne arate pe viu, adică pe Băieţel, cum se leagă şmecheria!

Ce văd copiii

2008-05-01T20:25:00.004+03:00

Mă uit uneori cu ochii mari de uimire (şi groază) la emisuni gen SuperNanny cu părinţi care se plâng că nu se mai înţeleg cu proprii copii. Şi totuşi, de cele mai multe ori, copiii fac pur şi simplu ce au învăţat de la părinţii lor.

Children see. Children do.

vazut pe blocul eco al lui Ionut Parausanu.

Curaj, Băieţel!

2008-05-01T19:06:00.002+03:00

Băieţel al nostru nu stă degeaba în burtică. E foarte ocupat şi activ. Atât de activ încât a reuşit să-şi înfăşoare cordonul ombilical în jurul gâtului. S-au mai văzut băieţi născuţi natural, cu cordonul în jurul gâtului şi au ajuns ei oameni mari, la casele lor (mă gândesc acum la tatăl şi unchiul lui Băieţel). Dar s-au născut şi copii cu probleme. Din cauza asta, mulţi doctori recomandă cezariana pentru copii cu circulare simple, duble ba există chiar şi triple de cordon ombilical.

Mai există totuşi o rază de speranţă. Aşa cum singur s-a încurcat, tot singur se poate şi descurca. E nevoie doar de o înşiruire norocoasă de mişcări. Acele mişcări, în sensul corect; că dacă le face în sens invers, ne trezim cu circulară dublă şi ne-am lins pe botic de naştere naturală.

Aşa că, dragi prieteni şi admiratori ai lui Băieţel, vă invităm la un exerciţiu comun de concentrare şi gândire pozitivă. Să-l încurajăm pe omuleţul din burtică să facă tumbele în sensul corect şi să se elibereze de sub tirania cordonului ombilical. Curaj, Băieţel!

Orizontal postpascal

2008-05-01T18:30:00.005+03:00

Am aşteptat sfârşitul celor pascale ca să mai pregătesc şi eu una alta pentru a-l primi cum se cuvine pe Băieţel: spălat şi sortat hăinuţele pe care deja le avem (mai mult primite decât cumpărate), eliberat un dulăpior pentru el, cumpărături la Ikea, un drum la Dada pentru scaun de maşină şi cădiţă, şi tot aşa.

Dar iată că verdictul nemilos și irevocabil al noului nostru doctor a frânt entuziasmul meu gospodăresc: „lipită de pat“ a zis, fără stat pe scaun, fără zdruncinături, fără drumuri cu maşina si 3 no-spa pe zi. Burta e cam tare şi colul e cam scurt, semne că travaliul s-ar putea declanşa prematur.

Așadar, pentru următoarele săptămâni, mă voi supune unui dulce arest la pat sub supravegherea atentă a soțului care știe atât de bine să fie dur și tandru, ferm și generos, în același timp, fuziform și ambiguu, cum îi place lui să spună.

Să nu vă imaginaţi că statul în pat o fi vreo bucurie pentru cineva cu burtă de 9 luni. Dimpotrivă! Mă simt mult mai bine în picioare. La orizontală mă rostogolesc ca o balenă pe uscat şi tot nu găsesc poziţii care să rămână comfortabile mai mult de 5 minute, Băieţel îmi trage nişte picioare-n burtă care aproape că-mi taie respiraţia, iar digestia funcţionează ca o maşinărie paradită. La verticală mă simt brusc mai bine, parcă şi aerul e mai sănătos şi viaţa mai frumoasă.

Ştiu că mă plâng aiurea dar asta e! Orizontala mă îmbie la smiorcăială şi proastă dispoziţie. Dilema e una singură: cum să-ţi menţii verticalitatea în condiţiile vitrege ale orizontalei?

Am scris acest post la orizontală, în timp ce soțul execută, cu calmul unui ofițer nazist (de care care ar fi invidioasă și Sora Șefă Ratched) a doua supă de legume pe ziua de azi (în prima, am pus amândoi sare, multă sare).

Dezlegare la peste

2008-04-23T09:18:00.007+03:00

Am mai developat câte ceva din filmul de duminică. Iată si situatia în fundul curtii, la grătar!

WEEK-END PRINTRE MUTANȚI

2008-04-21T20:58:00.004+03:00

Duminică au fost Floriile, s-a dat dezlegare la pește, așa că mi-am luat gravida, ne-am suit în mașina noastră de curse și ne-am dus la Clinceni, unde am sărbătorit cu scrumbii la grătar, mici și cârnați oltenești până pe la 7 seara.

Am stat la masă, am zbierat (ca niște marinari demenți când văd țărmul), am băut, ne-am jucat cu găinile (mai mult cu cocoșii), am fremătat din nări a aer curat, am mâncat ca porcii, ne-am jucat cu cele două pisici, am ațipit pe un preșuleț (doar eu cu Vlad), am servit o cafeluță, am alergat câinele (dar l-am hrănit bine înainte), ne-am alintat femeile (nu toți, poate unele nici nu meritau), ne-am așezat iar la masă, am băut, ne-am jucat cu o gărgăriță (tot doar eu cu Vlad), am mâncat, am făcut poze, ne-am suit pe scară (doar bărbații, femeile discutau politică), am mai băut ceva, am zbierat și am plecat.

Epuizați, dar fericiți!

Ne-am uitat camera foto acolo.

LATER EDIT (by Simbad): Pentru că ne plac contrastele, luni seara am onorat invitația familiei regale la Palatul Elisabeta. Doar eu, că soțul a fost condamnat la suferință dublu-anesteziată stomatologic. Familia regală l-a scuzat; Principesa Margareta mi-a recomandat peridurala pentru naștere; Ursu, câinele regal ne-a amușinat; eu m-am blestemat în gând că nu am recitit capitolul "Cum să te comporți în preajma familiei regale" din Ghidul bunelor maniere. Dar totul a fost pentru o cauză nobilă. Dragoș, unchiul lui Băiețel, a lansat MaiMultVerde, organizația care va rupe gura târgului ecologist anul acesta!

Nici somnul nu mai e ce-a fost

2008-04-17T19:49:00.008+03:00

Ne-am luat cu altele şi am uitat să ne lăudăm cu recenta apariţie a lui Băieţel în revista Tabu pe luna aprilie: el fiind tot în burtică, a trebuit inclusă şi viitoarea mamă în cadru. Tema, foarte generoasă dealtfel, a pictorialului era „Tu în ce dormi îmbrăcată?“.

Am ales să promovez karakiri: animăluţ de casă, de ţinut în braţe (el pe tine, dar şi tu pe el), de sforăit pe, de pus sub burtă, de susţinut spate… ce să mai, ceva neaşteptat de folositor când încep să te doară toate cele şi să nu mai găseşti nici o poziţie confortabilă.

Sfatul meu pentru inventatoarea caracatiţei drăgăstoase: trebuie promovată pe site-uri de gravide! Urgent!

Nu porţi şosete?

2008-04-15T12:04:00.008+03:00

Ştiam că puericultura este în domeniul de expertiză al oricărei dudui trecute sau nu prin experienţa maternităţii. Dar nu ştiam că şi graviditatea intră în aceiaşi categorie de „ascultă la baba că ştie ce zice“.

Duminica, la un butic în Ghencea, după ce mi-a făcut totalul şi am plătit, duduia de la tejghea m-a surprins cu o întrebare: Nu porţi şosete?!! Nu, răspund eu nedumerită. Afară erau aproape 30 de grade şi eu purtam o rochie lungă de vară şi sandale. Uitându-se cu milă la mine, duduia insistă: „O să răceşti!“. „N-o să răcesc, zic eu. Sunt rezistentă. N-am răcit deloc de când sunt gravidă". „Păi, doamne fereşte să răceşti acum!“

Dau să plec. „E prima sarcină?“ nu se lasă vânzătoarea. Da! Şi, cu aceiaşi milă în glas cu care ar fi putut să-mi spună „Eşti inconştientă; la prima sarcină şi fără şosete!“ zice „Să fie cu noroc!“

Dragi doamne, dudui, babe şi duduiţe, dacă vreţi să-mi daţi o mână de ajutor oferiţi-mi locul în troleu nu sfaturi despre cum să mă îmbrac!

Duduile mele din Kogălniceanu sunt măcar mai amuzante. Foarte docte, s-au prins imediat că e vorba de Băieţel şi nu de fetiţă. E la mintea cocoşului: burta ţuguiată şi n-am nici pete pe faţă!

Dacă mai ştiţi şi alte semne, superstiţii, poveşti şi poveţe legate de sarcină, spuneţi-mi şi mie!

Eu am auzit ieri una care mi-a plăcut, la grupul de gimnastică de gravide: nu lăsa geanta pe jos că îţi trage pamântul banii! Nu e legat de sarcină, ştiu, dar mă uimeşte mereu să văd cum oamenii chiar respectă “regulile” astea. Sau or fi gravidele mai înclinate spre misticism?

Se caută jurnal de sarcină

2008-04-14T13:50:00.003+03:00

Nu neapărat în doi şi nu neapărat online.

În cadrul unui proiect etnologic despre „marile treceri“ (naştere, nuntă, moarte) Muzeul Ţăranului Român colectează jurnale de sarcină. Dacă ai fost conştiincioasă şi ţi-ai povestit sarcina, pe hârtie sau pe ecranul calculatorului, ai acum şansa să contribui cu jurnalul tău la o arhivă (şi eventual publicaţie) a prezentului.

Muzeul Ţăranului Român, locul unde semnez eu condica, are o lungă istorie de arhivare, cercetare şi publicare a unor documente atipice ale lumii în care trăim. Cel mai bun exemplu este Arca lui Noe, ultimul proiect şi carte a Irinei Nicolau, carte în care „si-au propus sa salveze ceea ce altii nu salveaza. La intrebarea - ce scapi din foc, Rembrandt sau pisica?, au raspuns intr-o voce: soricelul. In absenta oricarei metode, fiecare a urcat pe arca ce-a poftit. Asa a rezultat o arhiva in care prezentul este asumat pana la os". (o bucatica de Arca se poate gasi aici)

Dacă aveţi şoricei de salvat, daţi-mi de ştire la siminarb@gmail.com.

Dansatorul din burtică

2008-04-09T11:24:00.005+03:00

Socoteala de acasă (nu) se potriveşte cu cea din târg

2008-04-09T11:15:00.007+03:00

Ieri am alergat: muzeu, spital, întâlniri, prânz pe fugă şi apoi curs prenatal First Bebe (spre stupoarea noastră a durat 4 ore!!). Practic am plecat de dimineaţă la 10 şi m-am întors seara la 10. Nu tocmai un program de gravidă în luna a 8-a. Şedinţa de critică şi autocritică a avut loc aseară.

Aşa că astăzi stau şi încerc să le aşez în ordine.

La Life Memorial m-am întâlnit cu dr. Luis Mendez care mi-a spus din prima că el este în concediu în iunie; mi-a recomandat-o însă pe dr. Caliopia Parfene care era şi de gardă în acel moment (dr. Parfene era oricum şi pe lista mea, subiectivă, de doctori Life Memorial despre care am auzit de bine).

Prima impresie este foarte bună. Mi-a plăcut cum s-a întâmplat consultaţia. I-au făcut şi EKG lui Băieţel şi a ieşit ca la carte (dr. Parfene dixit!). Adică am stat 10 minute conectată la un aparat care număra bătăile inimii lui Băieţel; când îl simţeam mişcând apăsam un buton ca să se coreleze mişcările cu creşterea ritmului cardiac; se corelează, adică e de bine.

Am primit şi răspunsurile la întrebări: peridurala o fac, nu neapărat la 4 cm (renunţă la peridurală doar la cererea expresă a gravidei); epiziotomia la prima naştere o fac din principiu (dar fiind sub peridurală nu prea simţi nici tăietura nici cusătura); tatăl are voie peste tot în afară de momentul expulzării (asta e preferinţa doctoriţei Parfene şi a mea: nu vreau nici poze, nici filme, nici tătici traumatizaţi).

Unii medici sfătuiesc gravidele să îşi facă un „plan de sarcină“. Un fel de scenariu ideal despre cum aş vrea eu să se petreacă naşterea. Planul se discută şi se ajustează în funcţie de situaţia reală. Sunt locuri unde acest plan face parte din dosarul gravidei şi dacă se întâmplă ca la naştere să nu ajungă medicul care a supravegheat toată sarcina, planul poate fi totuşi pus în practică.

Cam ăsta era sensul întrebărilor pentru doctor; un fel de negociere, de încercare de a ajunge, de comun acord, la un astfel de scenariu ideal.

Ştiu că se mai pot schimba multe până la naştere; foarte importantă e ecografia de 36 de săptămâni.

Deocamdată, suntem mândri să vă anunţăm că Băieţel este deja în poziţie de start, i.e. cu capul în jos, pregătit să se angajeze în sprintul final!

La mulţi ani soţului meu iubit!

2008-04-07T21:59:00.004+03:00

La împlinirea a 30 de primăveri vreau să îi doresc şi pe această cale soţului meu iubit multă sănătate, împlinirea tuturor dorinţelor, când ne-o fi mai rău aşa să ne fie, să nu treacă prin faţa boului dar nici prin spatele calului şi să fie disciplinat în trafic!

Şi pentru că lupta împotriva fumatului nu e de ieri, de azi, ci are o tradiţie seculară în ţara noastră, să scandăm cu toţii azi, 7 aprilie, ziua mondială a sănătăţii dar şi a soţului. Meu:

Sănătate! România fără tutun!

Naşterea. Ce am înţeles eu până acum.

2008-04-07T21:11:00.005+03:00

Se apropie momentul. E clar. Stau cu urechile din ce în ce mai ciulite la orice relatari despre nastere.

Cu sarcina ne-am lamurit: daca stai linistita si esti atenta la semnalele trimise cu constiinciozitate de propriul corp, e bine! Cu un doctor bun şi puţin noroc (cum recunosc că am avut eu) totul merge de la sine.

Orice om normal (care nu e însărcinat) ar deduce de aici că şi naşterea va merge la fel: de la sine. Stai acasă, încep contracţiile, te duci la spital, împingi puţin, iese copilul, vine laptele… gata: suntem părinţi!

O să pun neîncrederea mea în acest scenariu pe seama sarcinii. Fie! Sunt eu o gravidă dementă care vrea să ştie tot, dar absolut tot ce se întâmplă în timpul naşterii. Sunt convinsă că lucrurile merg mult mai usor „de la sine“ dacă ştii la ce să te aştepţi.

Aşadar, citesc cu aviditate cărţi de specialitate dar şi relatări personale, subiective, despre naştere. Fiecare gen literar e fascinant în felul său.

La capitolul „literatura de specialitate“ nu pot recomanda nici o carte sau site românesc. Marea revelaţie şi înţelegere a venit citind „Ma grossesse. Mon enfant“ de Frydman & Solal. Faţă de ce am aflat din cartea asta, tot restul „explicaţiilor“ despre naştere par menite să te bage în ceaţă. Cartea asta are explicaţii detaliate despre toate fazele travaliului şi naşterii, folosind termeni tehnici dar explicându-i foarte eficient; în plus are multe desene!

Dar hai să zicem că detaliile tehnice le mai poţi găsi şi în alte părţi. Ce mi-a plăcut în cartea asta este că naşterea nu e descrisă ca o operaţie de apendicită ci ca o naştere: ceva ce nu e nici boală, nici operaţie ci un eveniment natural, resimţit diferit de fiecare mamă care poate şi trebuie să aibă controlul asupra propriului corp. Ce se întămplă în spitalele româneşti este un fel de cedare temporară a drepturilor către personalul medical si para-medical (orice asistentă are dreptul să urle la tine şi să-ţi spună ce să faci, cum să stai şi eventual să nu te mai smiorcăi atâta). Ce am înţeles eu din cartea asta este că naşterea este cu atât mai plăcută (vreau să zic mai puţin traumatizantă pentru mamă şi copil) cu cât femeia este încurajată să participe activ: să ia decizii, să se mişte când vrea, să primească copilul imediat după naştere (dacă vrea), să fie ţinută de mână, să strige, să cânte, să fie însoţită de soţ, iubit, căţel, purcel.

Mâine am consultaţie cu un doctor de la Life Memorial Hospital. Iată si lista mea de întrebări despre cum se întămplă naşterea la ei.

Peridurala se face doar la dilataţie 4 cm? The Book (vezi mai sus) zice că se poate face oricând.

În sala de travaliu are voie tatăl? Dar în sala de naşteri?

Se poate face duş în timpul travaliului?

Sunt femeile obligate să stea întinse în timpul travaliului?

Fac epiziotomie din principiu sau doar dacă pare necesară?

Pot să primesc copilul imediat după naştere?

Pot să îmi garanteze că doctorul ales de mine va fi prezent la naştere?

Sancantsanc direction Bordet

2008-03-26T12:40:00.003+02:00

În tramvaiul 55 trebuie să ţii ochii bine deschişi şi garda sus! Franceza (în fine, belgiană) nu se prea aude, în schimb un amalgam de voci ciripeşte pe toate limbile. Din când în când identifici frânturi de arabă, sau poate turcă, sârbă, sau poate poloneză, ba parcă şi română. În autobuzul 64, în schimb, e o linişte nefirească; cartiere rezidenţiale şi la capăt zona instituţiilor europene. Nu prea ne place cu 64 pentru că şoferul strigă după tine dacă nu compostezi; nici vorbă de aşa ceva în 55.

În 55 oamenii vorbesc tare, se înghesuie, cară sacoşe grele, miros a kebab, a ceapă şi a parfum ieftin. În 55 oameni se cunosc între ei, se întâlnesc cu vecini, rude, şi vorbesc despre familie şi noul loc de muncă.

Şi eu vorbesc tare în 55, mă hlizesc, mă strâmb şi comentez ce fac ceilalţi călători. Mihai îmi dă un ghiont şi îmi zice că probabil omul din faţa noastră, cu mâinile albe de var şi ochi albaştri e român. Da, mă uit şi eu. Probabil. Ca şi noi, nu pare să aibă cunoscuţi în 55.

Periferiile marilor oraşe au început să semene foarte mult între ele. Grand Corps Malade povesteşte foarte frumos si tandru despre Saint-Denis; dar ar putea la fel de bine să fie Evere şi tramvaiul sancantsanc.

La colindat

2008-03-25T10:17:00.008+02:00

Pentru că ne place să călătorim şi în timp nu numai în spaţiu, am făcut ieri o excursie în Crăciun: o mică staţiune germană pitorească, ascunsă în munţi, ninsoare, frig, oameni cu schiuri, nas îngheţat, apfelstrudel cald cu îngheţată rece, în timp ce pe fereastră se vede cum ninge, ninge, ninge.

Dar nici Bruxellesul nu se lasă mai prejos. Deşi ninge intermitent de câteva zile, abia azi dimineaţa zăpada s-a şi aşezat pe maşini, trotuare, felinare.

Ce să mai zic… Crăciun fericit!

Noaptea trecută în Amsterdam

2008-03-20T23:59:00.009+02:00

Seara trecută care nu anunța nimic, s-a transformat pe neașteptate într-o călătorie inițiatică în orașul decadenței organizate. Am părăsit Bruxellesul pe la 7.30 seara și am ajuns la Amsterdam pe la 22.00, după ce ne-am rătăcit (pe autostradă!), adică am mers prin Rotterdam și nu prin Utrecht (la întoarcere nu am repetat traseul, dar am făcut tot 2 ore jumate).

După primele minute pe străduțele din centru ne-am dat amândoi seama că Amsterdam nu e Bruxelles - foarte mulți tineri foarte relaxați, se învârteau amețiți pe străduțe în căutarea Cartierului roșu sau, cazul unor compatrioți, a unei porții de cartofi prăjiți aurii, care au un fel de crustă delicioasă și cu ketchup d`ala bunu Heinz.

Toate cârciumile erau pline (juca Ajax cu PSV), așa că am optat pentru turul coffe shopurilor să vedem și noi cum se distrează studenții din Amsterdam. Toți fumau ca disperații! Ca și cum a doua zi plecau din tabără. Nu auzeau nimic sau cel puțin așa se purtau, hăhăindu-se în continuare cu ochii ieșiți din orbite.

Mie mi-a plăcut foarte mult cum intrau și ieșeau din baruri în pași de dans - piruete și fandări - niciunul nu aborda ușa direct, o ocoleau, strecurându-se parcă afară.
Vremea a fost căcăcioasă (ba ploua, ba ningea), dar asta nu părea să îi afecteze pe studenți - unii mai tineri, alții mai bătrâni, îmbracați mai gros, mai subțire - cu toții umblau hipnotizați ca în Armata morților vii.

Deși trec prin perioada Familistului realist, nu pot să neg că această excursie a știrbit renumele Turistei neobosite (care a dormit dusă tot drumul de întoarcere) și a produs în mintea mea demitizarea Gravidei.

Am reprogramat vizionarea în cuplu a superproducției mongole L`histoire du Chameau qui pleure pentru după-amiaza asta, dar și eu și Simbad înca visăm cu ochii deschiși ca marile decizii europene să se ia in the misty future la Amsterdam.

Acest post a fost scris ascultând cu plăcere Dj Krush featuring Aesop Rock, în timp ce soția vopsește ouăle și o pune de un cozonăcel (așa simbolic, să miroasă și la noi pe scară) pentru că la noi e Vinerea mare.

Emoții de primăvară

2008-03-20T14:00:00.000+02:00

Mulțumim domnului Neagrigore pentru eforturile pe care le face pentru noi, mai precis pentru centralizarea numelor lui Băiețel, strânse după Campania de primăvară. Mărturisesc că sunt profund emoționat să știu că nu doar noi trăim în Lumea copiilor.

Vă anunțăm că suntem foarte aproape de adevăr! Urmează anunțul câștigător în câteva zile! Dar nu vă jenați, dacă vă vin și alte idei, să interveniți și să adăugați în continuare nume. Licitația pentru numele lui Băiețel rămâne deschisă.

Neagrigore are exclusivitate și de data asta!

Acest anunț a fost scris ascultând relaxat Two hands of a prayer cu Ben Harper, în timp ce soția se pregătește de zor pentru ofensiva turistica asupra Bruxellesului, care a propos nu este Amsterdam (dar despre asta în alt post, cât de curând).

Blue Bruxelles

2008-03-16T19:26:00.013+02:00

E totusi ceva special aici la Bruxelles. Ceva albastru. Nu se vede cu ochiul liber ci doar cu ochiul fotografic. În prima zi am crezut că am virat eu în albastru toate pozele; din greseală, din vreo setare gresita a camerei. Am verificat, am schimbat setarile. Pozele au continuat să iasă albastre, albăstrui, albăstrele. Tot ce văd eu gri e de fapt albastru. Sau invers, tot ce se vede albastru în pozele astea e de fapt gri. A vous de choisir!

Am fost furati!

2008-03-15T11:25:00.006+02:00

Suntem foarte dezamăgiți! Nu am câștigat la nici o categorie la RBF!

Singura noastră consolare este că avem aceeași notă cu Terorism de cititoare (care ne place foarte mult) și Tudor Chirilă (despre care nu putem spune același lucru).

Credem că rezultatele afișate pe site-ul RBF sunt foarte departe de a fi adevărate, așa că facem un apel către toți cei care ne-au votat să vină la Universitate, la Fântână, astăzi la ora 5 PM.

Fraților, trebuie să ne facem dreptate! Cei care au coase, furci, topoare să le aducă! Ca organizatori, vom asigura micii și cocteilurile (Longbici și Molotov).

Adresăm pe această cale un îndemn și altor candidați nedreptățiți, care au plecat acasă fără statuetă, să ni se alăture în lupta împotriva minciunii și neadevărului!

Vă rugăm să veniți cu carnețele de votanți pentru a număra noi voturile, manual de data asta. Tot astăzi, la Fântână, vom organiza un concurs, care se va numi ROFLOGBEST și pe care bineînțeles că îl vom câștiga noi, iar pe locurile 2 și 3, vor ieși Neagrigore (care și-a anunțat deja participarea) și respectiv Orbitoru (care nu mai răspunde la telefon).

SĂ NU NE LĂSĂM FURAȚI!

Cât am redactat eu acest îndemn, soția mi-a făcut o omletă. Hai că ma cheamă la masă! Poftă bună!

Jurnanimal

2008-03-15T10:46:00.005+02:00

Azi de dimineată am găsit cel mai frumos blog! Jurnanimal e o comunitate de cătelusi si pisicute, toti cu câte o poveste tristă în spate dar hotărâti să ia viata de la capăt. O initiativă absolut adorabilă; mai mult, cu sens si folos.

Noi ne dorim demult un câine pentru noi dar mai ales pentru Băietel. Deocamdată stăm la bloc, cu chirie si ne e cam peste mână. Dar când s-o putea, stim unde o să găsim cei doi ochisori si boticu’ umed care ne asteaptă doar pe noi!

Later edit: Între timp, am mai gasit un blog cu aceiasi arie de activitate: get a pet!

La cererea voastră

2008-03-12T21:34:00.008+02:00

Știm cât de mult vă plac pozele cu noi (că și nouă ne place să ne pozăm), așa că vă mai servim o porție.

Tată și fiu

De ziua noastră

Campania de primăvara: Daţi-i un nume lui Băieţel!

2008-03-12T20:35:00.002+02:00

Aşa mult ne-a plăcut de Băieţel… că ne-am lenevit de tot şi alt nume n-am mai căutat. Dar uite că timpul trece si Băieţel… tot Băieţel!

Cred că aşteptam să ni se arate dintr-o dată, să îl auzim sau să îl rostim din întâmplare, să îl visăm peste noapte şi să ştim cu siguranță de dimineață că ăla e. Așa o să-l cheme. Ei bine, nu s-a întâmplat.

Degeaba am făcut liste: lista lungă, lista scurtă, şterge-l pe ăla, pune-l pe ăsta, cum ţi se pare Mircea? Dar Andrei? Pavel? Offfff… nu merge aşa. Nimic nu ne suna mai bine decât Băiețel. Am consultat şi cărticica Irinei Nicolau, Nume bune de băieţi şi fete (de când aşteptam să o răsfoiesc gândindu-mă la un nume pentru copilul nostru) şi calendarul creştin-ortodox; ba am mai tras cu ochiul şi pe la alte religii.

Da, ați înțeles bine! Avem nevoie de ajutorul vostru pentru a-i găsi un nume adevărat lui Băiețel!
Haideţi cu toţii! Nu vă jenați! Scrieți fiecare câte trei nume (patru, cinci, câte vă vin), care vi se par haioase și pe care le-ați pune și voi copiilor voștri sau, mă rog, copiilor copiilor voștri …
Acceptăm: nume indiene, știți voi, de genul Doi câini care se …, arăbești, armânești (nu știu dacă am scris corect), chinezești, rusești, românești. Nu acceptăm sub nici o formă: nume italienești (cum ar fi Giani, Michele, Mario), nume de orașe sau străzi, nume istorice (Traian, Decebal, Scorilo).

Nu vrem să vă presăm, dar trebuie să înțelegeți că nici o licitație nu durează la nesfârșit, așa că grăbiți-vă!

Mi-e greu să scriu asta, dar vă dăm cuvântul nostru de onoare (și nu ținem încrucișate degetele de la picioare) că VOM ÎMPĂRȚI PREMIILE DE LA ROBLOGFEST (AM ÎNȚELES CĂ VA FI CEVA DE MÂNCARE) CU CEL CARE NE VA INDICA NUMELE CORECT PENTRU BĂIEȚEL!

Am zis!

Acest anunț a fost început pe un MacBook și terminat pe un HP Pavilion DV6770, în sensul că a fost scris în comun de Simbad și Mihai (așa, la mișto, ca activitate de cuplu).

Ce bine e sa primesti cadouri de la sotie!

2008-03-10T19:45:00.002+02:00

Acest post a fost scris, râzând în hohote, pe un hp pavilion dv 6770eb. Poza este făcută pe același pavilion primit cadou de la Simbad de ziua mea (nu săriți să mă felicitați, mai e o lună până atunci).

Oricum mâine avem altceva de sărbătorit, mult mai important - un an de relație (da, știu, ne-am mișcat foarte repede și, după cum vedeți în poză, ne și înmulțim foarte repede).

Ne-am dat deja cadourile, iar mâine ne fom felicita reciproc la o cârciumioară în cartier.

Premonitie de ziua femeilor

2008-03-09T10:32:00.007+02:00

A trecut şi 8 martie, ziua acelor persoane de sex frumos şi opus, cum spune Orbitoru, care ne îndulcesc și ne fericesc viețile atunci când nu bem bere cu prietenii, nu ne uităm la un meci sau nu facem ce ne trece nouă prin cap.

Parcă nu a fost aşa greu. Am plecat cu Simbad să cumpărăm cadouri, mai ales pentru mine, dar şi pentru ea, de ziua femeii.

Semnele că ne apropiem de termen sunt din ce în ce mai clare. După doar 3 ore de umblat printre rafturi cu cărţi, discuri, laptopuri, harduri externe şi alte divaisuri haioase, Simbad a obosit atât de tare, încât a cerut disperată voie acasă. Tot drumul spre casă a gâfâit şi s-a plâns şi a vânat mârâind un loc în sancantsant, iar când am ajuns a înfulecat rapid un meniu arăbesc, a rezistat eroic la partea a doua din E periculoso sporgersi, a mai încercat un mousse au chocolat (pe care l-am terminat eu) şi a adormit buștean (asta s-a întâmplat pe la 20.30).

De dimineaţă, mi-a spus speriată că a visat cum o armată de femei îmbrăcate frumos de 8 martie, cu buchețele de ghiocei în mâini, ne votează disciplinat şi noi câştigăm roblogfest, iar Racula şi Ioana mică, cele două mătuşici delegate să ridice premiile, se fâstâcesc emoționate pe podium, citind speechul cu mulţumiri.

Mie mi se pare destul de clar că vom câştiga la roblogfest, acum după ce o gravidă care a mâncat mousse au chocolat şi a adormit cu ambalajul sub pernă a avut acest vis premonitoriu. Chiar de ziua femeii!

Mi-ar fi plăcut să spun (așa cum face Neagrigore) că acest post a fost scris, râzând în hohote, pe un HP Pavilion dv6770eb, dar nu a fost aşa pentru că belgienii înţeleg prin garanţie europeană, doar garanţie mediamarkt.

La picior

2008-03-07T10:39:00.007+02:00

6 luni

2008-03-04T18:32:00.008+02:00

Adică iată-ne în luna a 7-a! Băieţel are deja un kilogram şi şanse mari să supravieţuiască chiar şi în lumea crudă din afara burticii. Nu pare însă să se grăbească, iar noi îl încurajăm să petreacă cât mai mult timp în burtă, să pună ceva cărniţă pe el, să exerseze în voie tumbe, şpagaturi şi genoflexiuni. În plus, nu cred că suntem pregătiţi pentru un belgian în familie şi ar avea şi el ceva de furcă cu identitatea asta incertă.

N-am stat nici noi degeaba astea 6 luni (deşi transformările cele mai spectaculoase e clar că Băieţel le-a marcat) şi am luat deja câteva hotărâri:

• Încercăm să naştem natural dar cu epidurală (un fel de pseudo-anestezie care mai ia din durere, dar nu afectează nici copilul nici forţa contracţiilor)

• Naşterea se va întâmpla la o clinică privată (Life Memorial Hospital) şi nu la un spital de stat (Giuleşti). Şi asta nu pentru că ne dau banii afară din casă, ci pentru că am hotărât că merită să facem un efort de data asta.

• În aprilie suntem înscrişi la cursuri de pregătire pentru naştere şi îngrijirea bebeului. Pentru că va participa şi Mihai, cu diploma astfel obţinută va avea 5 zile de concediu paternal în plus.

Ce nu ştim încă:

• Cum o să-l cheme pe Băieţel

• Cu ce doctor naştem

• Dacă Mihai va obţine până atunci permisul de conducere

• Dacă o să fim atât de buni părinţi pe cât ne dorim

şi încă mulţi

• Oare…?

• şi…?

• şi totuşi…?

• dar dacă…?

• poate…????

Bruxelles-ul meu imaginar

2008-03-04T13:23:00.002+02:00

Da’ nici noi n-am venit cu mâna goală

2008-03-02T23:08:00.000+02:00

Aportul nostru la diversitatea culturală a Belgiei: ciumpilici!

Accident domestic

2008-03-02T23:03:00.000+02:00

Vreau să anunţ cel mai bizar accident din viaţa mea. Am fost muscat (din afectiune, zic eu) de un dihor! De fapt, de o dihorita (bine ca nu m-a muscat de altceva ar spune unchiu‘ Cipri). Da, de o dihorita domestica, care locuieste in bloc cu noi, la parter. E foarte frumoasa si m-am indragostit de ea cum am vazut-o. Sper ca asta sa fie inceputul unei frumoase prietenii si, cine stie, o sa vinam impreuna in citeva zile (musculite, paianjeni, soricei, pisici … ).

La Bruxelles ne trage curentul. Rău.

2008-03-02T22:44:00.005+02:00

…motiv pentru care Simbad a adoptat imediat moda străzii: hijabul/batik te apără şi de senzaţia că eşti picat din lună într-un cartier turcesco-arabo-magrebian, dar şi de vântul nemilos.

Din ce am văzut până acum mi s-a părut „belgian“ aşa: vântul, patronul de cârciumă care l-a urmărit pe Mihai la toaletă pentru a-l apostrofa că nu ridică capacul la wc, norii de ploaie fără ploaie, câteva steaguri… Dar unde sunt belgienii?

Se zice că flamanzii şi valonii au hotărât la un moment dat să împartă Belgia în două: de-o parte flamanzii, de cealaltă valonii. Singurii care au avut de obiectat au fost evreii: Şi noi, belgienii, ce facem?

Bancul e vechi. Pentru actualizare, aş înlocui evreii cu imigranţii, singurii belgieni pe care i-am văzut în prima noastră plimbare duminicală.

De acord cu simbad – flamanzi, valoni, tigani de’ai nostri, magrebieni, turci,chinezi, romani – when multiculturalism ran out, reality ran in, in sensul ca ieri vagabondind singur prin cartier am asistat cum un magrebian isi batea femeia cu o cutie de carton, iar azi in compania lui simbad, ne-am uitat ca prostii cum un chinez isi pedepsea femeia cu lovituri de kungfu. Mie imi place, imi aminteste de cartierul 23 august din Tulcea, in care mi-am desavirsit educatia.

Auzisem ca belgienii sunt plictisitori. Nu pot sa spun asta pentru ca nu cred ca am intilnit nici unul pina acum. Poate mosul de care a amintit simbad, un dement batrin care m-a urmarit la toaleta, cu o lavetica albastra in mina si m-a injurat ca nu am ridicat capacul. La ce bun, daca faci ca gravidele? Conflictul civilizaţiilor, frate! Asta e, te-am pupat! i-am spus eu mindru intr-o romana neaosa.

Oricum, ne bucuram in fiecare zi de cite un file de pangasius cu sos de piper.

Drumul către glorie

2008-03-01T17:19:00.003+02:00

Orice părinte e convins că „al lui“ este cel mai frumos şi mai deştept. Şi noi, nu numai părinţi, dar şi restul familiei strângem rândurile în jurul lui Băieţel Bădică, cel mai frumos, cel mai deştept şi iată, cel mai tânăr participant la Youth Summit 2008. Acum două săptămâni, imaginile cu Băieţel Bădică dormind linişit în burtă la mama lui, au smuls aplauze de emoţie şi entuziasm celor prezenţi la hotel Hilton pentru a discuta despre viitorul educaţiei în România. Toţi erau tineri, se povesteşte, dar mai tânăr decât Băieţel nu cred că era cineva! (Ni se promite pe viitor şi filmul primei apariţii publice a Băieţel).

Şi dacă asta nu ar fi fost deajuns, Băieţel ne-a mai pregătit o surpriză. Ieri, pe când părinţii lui sărbătoreau emoţionaţi 5 luni încheiate de viaţă conjugală, rezultatele Roblogfest au confirmat: Băieţel este un blogger de succes! De mare succes. Blogul lui a intrat în selecţia finală la toate categoriile la care a fost înscris, ba chiar şi la categoria jurizată „cel mai un blog“. Înţelegem de aici că Băieţel are deja prieteni mulţi şi buni şi asta ne bucură mai mult decât orice. Nu prea ştim ce ar trebui să se întâmple de acum încolo. Cei care ne-au votat o dată sunt invitaţi să o facă şi în „turul doi“. Dar ni se pare că deja obiectivele au fost atinse cu vârf şi îndesat şi nu ne dorim neapărat premiul unu cu coroniţă.

De fapt ce ne dorim acum cu adevărat este să decoleze odată avionul ăsta cu destinaţia Bruxelles. Da, mă aflu pe aeroportul Băneasa de vreo două ore si voi mai sta vreo două, cel putin. Avionul Wizzair întârzie. Prin nu ştiu ce minune au internet wireless aici. Au şi sucuri, floricele, alune, scaune incomode şi un grup de pensionari belgieni care tot încearcă să intre în vorbă cu mine. E de toate. Mai puţin mâncare. Sper să părăsim cât de curând sala asta de aşteptare. Să ne înscriem cât mai ferm pe drumul către glorie. Primii paşi au fost oare cei mai grei?

LATER EDIT: Decolarea a fost amânată doar cu trei ore. Exact cât durează și bateria laptopului meu. Am petrecut în total 4 ore pe aeroportul Băneasa: o oră în picioare la cozi (nu te lasă nimeni în față pe motiv că esti însărcinată, ba dimpotrivă, se bagă în fata ta, că te vad că te misti mai greu) și trei ore asteptând un semn din cer că vom pleca totusi.

Ultima strigare

2008-02-26T07:26:00.005+02:00

Astăzi este ultima zi în care ne mai puteţi vota pe RoBlogFest. Turaţi motoarele, faceţi un efort - dacă nu l-aţi făcut până acum - şi votaţi-ne la toate categoriile la care ne găsiţi înscrişi (la toate, mai puţin la categoria Cel mai bun blog sportiv)! Succes!

Program de duminică

2008-02-25T21:35:00.002+02:00

Bine am revenit în Paradisul gravidelor şi gravizilor! Lucrurile au reintrat în normal după o săptămână departe de Simbad şi Băieţel, în care am mâncat doar paste şi pizza de era să-mi pierd minţile. După ce, sâmbătă, m-am odihnit în sânul ocrotitor al familiei, duminică, am acceptat invitaţia lui Neagrigore şi am ieşit la iarbă verde-verde cu prietenii, unde am avut un meniu de rockeri carnivori (icre de ştiucă, frigărui de berbecuţ, de viţel, cotlete şi coaste marinate la grătar).

O zi liniştită de duminică în care ne-am bucurat de soare şi aer curat, devorând bunătăţi haiduceşti şi comunicând armonios prin răgete, zbierete şi plescăituri.

Am continuat la noi acasă cu o cafea aromată şi o bârfă mică, doar aşa ca să ne acordăm buhaiele şi să comentăm răutăcios de una de alta.

Ăsta da program de duminică pentru doi gravizi înmuiaţi de emoţia regăsirii după o săptămână de separare şi iluminaţi de ideea că nu pot sta despărţiţi mai mult de 3 zile.

PS: Simbad, Mihai şi Băieţel îi sunt recunoscători lui Neagrigore care a organizat impecabil această ieşire la iarbă verde. Îţi mulţumim!

Din sudul însorit

2008-02-25T21:13:00.008+02:00

Eu am luat camera foto, aşa că nu există poze şi din nordul îngheţat. Simbad zice că nu a pierdut nimic.

Home alone

2008-02-21T20:58:00.002+02:00

Aştept bagajul din Suedia. Abia mâine vine Mihai. Mănânc ouă ochiuri şi pâine proaspătă. Citesc ce mai zice lumea pe bloguri. Răspund şi eu la comentarii. Ar fi trebuit să dorm dar rămân pironită la calculator. E aşa linişte. M-aş duce să dorm dar aştept bagajul. Să văd un film? Aseară m-am uitat la The Notebook şi am plâns cu muci ultima oră de film. Să scriu pe blog? Să zic cum a fost în Suedia? Păi ultima şi unica însemnare rămâne valabilă. Oamenii nu au apărut. Norrkoping e un fost oraş industrial părăsit acum de locuitori. În fostele fabrici sunt acum muzee, universităţi, săli de concerte. E straniu, ca să nu zic trist.

Şi acasă e straniu, ca să nu zic trist aşa singură. Băieţel e şi el parcă prea liniştit. Am şi lucruri vesele de povestit dar nu pot acum. Blogul de una singură nu îmi place.

În braţele episcopului. Corespondenţă din Suedia.

2008-02-17T22:12:00.000+02:00

Suedia este foarte departe. Am plecat dimineaţă la 9 şi am ajuns seara la 9. Două avioane şi două trenuri am schimbat până să mă odihnesc în camera asta foarte mică de Grand Hotel din Norrkoping (undeva între Nykopping si Lynnkoping).

Obosita si lihnită de foame fiind, am luat totuşi cea mai bună decizie a zilei: am coborât la cârciuma din colţ, The Bishop’s Arms şi am savurat file de somon puţin prăjit cu legume si cartofi fierţi. Partea foarte gustoasă e că somonul era chiar proaspăt pescuit şi ca atare foarte roz si delicios.

Cu alt tonus am urcat din nou în camera mea cea mică (cel mai tare mă amuză că baia este mai mare decât camera de dormit) de unde vă şi scriu aceste rânduri.

Mă întreb dacă mâine apar şi oamenii în oraşul ăsta. Deocamdată pare părăsit.

Noi vorbim cu mare artă despre ună despre altă

2008-02-15T09:46:00.002+02:00

Febra pacientului bengalez creşte pe măsură ce voturile curg în urna noastră de la RoBlogFest. Sau mai bine zis urnele: din cauza unor neclarităţi tehnice, apărem de vreo trei ori la fiecare din secţiunile unde suntem nominalizaţi. Nu vă lăsaţi descurajaţi. Votaţi oricare din „jurnalele de sarcină în doi“ care apar acolo. Tot noi suntem!

Dar uite că m-am luat cu vorba şi uit de ce m-am apucat de scris.

Unu: să vă spun că ne puteţi vota la următoarele secţiuni: cel mai bun blog personal, cel mai bun blog colectiv, cel mai bun blog nou, cel mai bine scris blog şi, nici mai mult nici mai puţin decât… cel mai bun blog!

Doi: Tuturor celor care ne-au votat, ne votează si ne vor vota o dedicaţie muzicală cu accent moldovenesc şi versuri neverosimile. Am ascultat-o ieri, la radio, în maşina noastră fabricaţie 1989. Nici că se putea mai potrivit. Eterna Marina Voica agaţă un bărbat însurat într-o cafenea şi ce să vezi, din una-n alta, s-a făcut târziu şi ei tot vorbesc „cu mare artă/ Despre ună despre altă“. Cam ce facem şi noi aici, pe blog. Dacă sunteţi de părere că e vorba într-adevăr de „mare artă“ ştiţi ce aveţi de făcut.

Mare atenţie!

2008-02-15T07:16:00.002+02:00

Mare atenţie! Hai vă rog frumos! Ce? Nu se aude acolo în spate?

S-a dat liber la vot pe RoBlogFest. Se poate vota de astăzi. Aşa ca intraţi pe RoBlogFest, vă faceţi un cont (hai nu durează mult) şi votaţi (la fiecare categorie). Nu fiţi neglijenţi. Ştiu că vreţi şi ştiu că vă plac concursurile. Şi nouă ne plac, dar mai mult ne place să le câştigăm. Aşa că facem un apel pentru toţi cei care ne-au susţinut până acum cu încurajări, vorbe dulci şi comentarii haioase, unchi şi mătuşici, părinţi, prieteni, colegi şi şefi (redeveniţi umani) – Mergeţi la vot! Alegeţi cu inima, nu cu mintea (nu că aţi fi făcut altfel vreodată)!

Dacă intrăm în finală, sărbătorim cu un post festiv !

Mulţumesc lui Neagrigore pe această cale şi îmi îndemn votanţi să îl susţină pe el la categoriile unde nu ne susţin pe noi.

Hai lăsaţi prostiile şi votaţi! Totul depinde de voi!

Era să uit. Fiţi calmi şi aveţi grijă să puneţi ştampila în pătrăţel, pe foaia de vot, nu pe faţa de masă!

Mai bine nu: Maternitatea Giuleşti

2008-02-14T15:41:00.006+02:00

Spitalul unde ar trebui să apară pe lume Băieţel este maternitatea Giuleşti. Acolo e doctorul nostru, Celus Tarpan pe care îl recomand cu mare drag oricui. A bifat toate categoriile de doctor bun: răspunde la orice întrebare, ba chiar te încurajează să întrebi, te ascultă, nu îl aştepţi pe la uşi, răspunde la telefon şi nu te face să te simţi mic şi neputincios, la cheremul puterilor lui magice.

Din păcate, maternitatea Giuleşti e cu totul altă mâncare de peşte. Omul sfinţeşte locul; sau nu. Prima dată am ajuns la Giuleşti la ecografie la dr. Albu. Am aşteptat aproape 4 ore într-un subsol întunecat, cu o toaletă infectă, împreună cu alţi 20 de aspiranţi la o consultaţie. Unele gravide stăteau în piciore pentru că nu erau scaune suficiente. Noi aveam programare la 12.30. Doctorul a venit la 15.00, noi am intrat pe la 16.00, după diverse alte pile (deşi aveam prima programare)

De câteva săptămâni mă duc de două ori pe săptămână la Giuleşti, unde fac gimnastică prenatală cu Cerasela Radu (din nou, o recomand!). La intrare te întâmpină un mare afiş: Spital în carantină! Îmi sare inima din loc de fiecare dată când îl văd, dar nimeni nu pare să-l bage în seamă aşa că trec şi eu mai departe, îmi fac loc prin mulţimea de la internări (gravide, familii, susţinători, un stand de ziare), stânga, iar stânga, 2 etaje pe scări şi ajung la un fel de mansardă unde facem gimnastica. Dacă ajung înaintea Ceraselei, trebuie să aştept pe hol în picioare. Dar pe hol se relaxează şi rezidenţii ieşiţi la o ţigară sub panoul „Fumatul interzis!“. Nu sunt o adeptă a interzicerii fumatului în locurile publice, dar asta e totuşi o maternitate. Iniţial am crezut că erau infirmieri, dar am aflat că cei care fumează cu nonşalanţă în nasul gravidelor şi proaspetelor mămici sunt chiar doctorii.

De câteva zile însă intru cu un aer mult mai seren la maternitatea Giuleşti. Am hotârât să îl aducem pe lume pe Băieţel într-un spital privat. Dintr-un milion de motive. Cea mai importantă e însă credinţa mea că naşterea este o bucurie, un ceva foarte frumos care o să mi se întâmple. Nu vreau griji şi dureri suplimentare, îm afară de grija de a-l aduce pe lume pe Băieţel. Nu vreau moaşe care să mi se suie pe burtă, nu vreau asistente care să strige la mine, nici anesteziste care dispar în momentul crucial. Vreau să ne bucurăm cu toţii, eu, Mihai şi Băieţel când ne vom vedea pentru prima oară. Nu pe fugă, între două „atenţii“ şi un fum în nas.

Am auzit că Andreea Marin a născut (sau va naşte?) la Giuleşti. Să-i fie de bine! Noi zicem pas de data asta.

P.S. Scriu textul ăsta şi Băieţel mă bumbăceşte din burtică. Cred că e mulţumit şi el de alegerea noastră. O să poată să stea cu mama lui imediat după naştere, nu va hali lapte praf în braţele unei asistente grase şi mirosind a ouă ochiuri.

P.S.2 O comparație interesantă între nașterea "la stat" și nașterea "la privat" am citit la Anca. Tot despre experiențe spitalicești și hotărârea de a alege un spital privat scrie și Andreea.