Cum s-a născut Vlad

Adevărul e că n-am nici un chef să îmi amintesc de naşterea lui Vlad, cu atât mai puţin să încerc să o povestesc frumos cu introducere, desfăşurarea acţiunii, punct culminant si happy end. Nu a fost numai greu, a fost şi urât. Lucrurile grele devin frumoase dacă ştii cum să le iei. Naşterea poate fi foarte frumoasă tocmai pentru că e foarte grea. Continui să cred asta şi să sper că o să pot odată să nasc aşa cum simt eu că se poate. Deocamdată simt doar frustrarea unui lucru firesc, frumos şi important transformat în ceva urât şi degradant.

Miercuri dimineaţa m-am trezit cu contracţii nu foarte dureroase dar regulate. Văzând că nu se opresc am început să le şi cronometrăm. Deveneau tot mai dureroase şi am început să pun în practică poziţiile de travaliu învăţate cu Ramona: luam soţul în braţe, scaunul, mingea, băi calde. Vorbeam la telefon cu Livia, Ioana a venit şi ne-a povestit de Bolivia, Dan ne-a vizitat şi el. Eu doar mă ridicam de pe scaun şi mă legănam în timpul contracţiei. Pierdusem dopul gelatinos cu o zi în urmă si doctorul ne spusese: maxim 72 de ore şi naşti.

Travaliul acasă a fost o bucurie. Ştiam că o să nasc, că în sfârşit o să nasc,eram şi entuziasmată şi speriată şi nerăbdătoare, Mihai era cu mine, totul era ca în filmele de la cursurile prenatale.

Spre seară am încercat să dormim puţin dar nu am reuşit. Durerea contracţiei nu mai era neglijabilă şi ritmul lor era tot mai alert. La 3 noaptea, contracţiile veneau la 5 minute şi începusem deja să ne îngrijorăm şi pentru Băieţel. Erau peste 12 ore de contracţii care nu sunt uşor de suportat nici pentru pasagerul din burtă. Am decis să mergem la spital.

Zâmbeam amândoi şi de atâta nerăbdare am comis o greşeală decisivă. În loc să cerem o consultaţie, ni s-a făcut direct fişa de internare. Când a coborât doctoriţa şi m-a consultat pe masă de dezamăgirea a fost mare: dilataţie ioc, colul incomplet şters. Atunci mă întorc acasă! Am zis eu repede. Nu se poate că v-am făcut deja internare. Şi dacă mă externez acum? 12 ore nu mai avem voie să vă internăm din nou. M-am uitat la ceas, era 3 jumate, la camera de gardă era linişte şi pace şi mi-am zis că n-o fi foc dacă stau la spital şi nu acasă până dimineaţa. Ne-au asigurat că poate să urce şi Mihai şi să stea la uşa sălii de travaliu şi eu pot să stau cu el pe hol. S-a dovedit imediat că nu se poate. M-am trezit cu o cămaşă albă şi lungă pe mine, am reuşit să îmi păstrez băgăjelul şi am pornit-o, încă încrezătoare, spre etajul 2 cu sala de travaliu şi naştere.

În 5 minute stăteam pe marginea patului şi plângeam. Toate paturile erau pline, şapte opt femei cu cămaşa suflecată şi piciorele răscrăcite gemeau, urlau şi vomitau. Mă întrebam dacă ele nu ştiu că ar trebui să respire regulat şi se mişte ca să le doară mai puţin. Eu nu o să nasc aşa, îmi ziceam.

Moaşa mi-a făcut instructajul cu o voce autoritară: Întinde-te pe pat, dă-ţi jos chiloţii şi ţine vata asta între picioare. Dar eu vreau să ies să stau cu soţul meu! Nu am dilataţie, am venit prea devreme la spital, de ce să stau în pat cu un şomoiog de vată între picioare? Scandal, moaşa trânteşte, eu plâng, interdicţie de ieşire din sala de travaliu. Dintr-o femeie stăpână pe ea,trăind din plin apropierea naşterii m-am transformat într-o prizonieră în cămaşă albă neputincioasă şi plângăcioasă.

Mi-am revenit şi am decis că trebuie să fac orice să ies din sala aceea. I-am cerut scuze moaşei, am fost mieroasă, umilă, respectuoasă faţă de autoritatea ei de şomoiog de vată, mi s-a acordat dreptul de a ieşi. Mihai nu era lângă sala de travaliu, nu l-au lăsat să urce, aşa că orele următoare am orbecăit sus – jos pe holurile şi scările spitalului Giuleşti că să ajung la el, lângă camera de gardă. Până spre dimineaţă am împărţit patul cu o fată venită de la Călăraşi cu sângerări în 30 de săptămâni. Era foarte speriată şi stătea cuminţică pe marginea patului aşteptându-şi doctoriţa pe care nimeni nu o sunase de fapt.

Pe la 8 dimineaţa a venit si doctorul meu, Celus Tarpan. A constat şi el că nu se declaşase un travaliu real deşi eu aveam în continuare contracţii. Inima copilului bătea bine (în timpul nopţii ne îngrijorasem şi din cauza asta). Salonul s-a mai animat, au apărut tot felul de doctori şi sefi de tură şi au început să inspecteze gravidele. Masa de consultaţii era chiar în faţa mea şi le vedeam cum vin pe rând şi urlă când sunt controlate. Moaşa le încuraja spunându-le „Tre să iasă copilul pe-acolo, ce urli când îţi bagă două degete?“ După strigătele gravidelor intuiam că unii doctori aveau mâna mai grea. Celus zicea măcar cu o voce blândă „Ştiu că doare“. Iar moaşa mă fugărea să „îmi taie chiloţii“ pe care mă încăpăţânam să îi port ca să mă pot mişca prin şi afară din sala de travaliu, în curte, unde Mihai mă aştepta în continuare. Telefon nu mai aveam, fusese confiscat ca să nu perturbe aparatele. Îl ceream de la moasă când ieşeam din sală.

Mi-au făcut o injecţie (cu calciu presupun) ca să inducă travaliul neconvingător, pentru ei, dureros şi deja prea lung, pentru mine. Mă aşteptam ca în orice moment Celus să îmi propună cezariana. M-aş fi bucurat să pot scăpa în felul ăsta, dar n-am zis nimic nici eu nici el.

Pe la 12 aveam dilataţie 2. Sunt femei care au dilataţie 2 înainte de a începe travaliul. 2 centimentri în 24 de ore de contracţii. Corpul meu nu vroia să se deschidă pentru a permite copilului să iasă. Pe la 12.30 mi s-a rupt şi apa. Vorbeam la telefon cu Mihai, pe hol. Însemna că, într-un fel sau altul, copilul va trebui să iasă din mine în următoarele ore.

Pe la ora două s-a întors Celus şi au decis să îmi facă perfuzie cu occitocină. Ştiam ce înseamnă asta: un supliment de hormon artificial care stimulează dilataţia dar amplifică şi durerea, şi dă peste cap şi restul secreţiilor hormonale, anestezia naturală pe care corpul femeii în travaliu o realizează. În plus, cu perfuzie abia reuşeam să merg până la toaletă. L-am rugat pe Celus să îl sune pe Mihai şi să îi spună să nu mai vină pentru că eu nu mai am cum să ies.

Din acel moment am pierdut orice contact cu lumea exterioară şi singura faţă prietenoasă pe care o vedeam era a lui Celus. Eram una dintre femeile întinse pe pat, cu picioarele răscrăcite, cu o privire rătăcită, gemând periodic. Încercam să respir (ca la cursuri) mai degrabă decât să gem dar nu îmi ieşea întotdeauna. Respiraţia regulată pe care mi-o impuneam era totuşi singurul control pe care îl mai aveam asupra corpului meu. Restul era al doctorilor, al medicamentelor, al durerii. Femeile din jur păreau să aleagă câte o frază pe care o repetau în continuu, ore în şir. Una din cele mai frecvente era „Nu mai pot“. Ore în şir, nu mai pot.

Mă gândeam la bincuvântarea unei analgezii epidurale. Ştiam că poate încetini travaliul ceea ce, în cazul meu, părea total nerecomandat. Dealtfel, asta mi-a zis şi Celus când l-am întrebat. Dar pe măsură ce orele treceau îmi dădeam seama că epuizarea mea era aproape paralizantă şi că n-o să fiu în stare de nimic la expulzie. Aşa că atunci cănd am auzit „dilataţie 4“ i-am spus lui Celus, cu toată seriozitatea şi stăpânirea de sine posibilă, că m-am gândit bine, că îmi asum riscurile, dar fără epidurală nu mai pot continua.

Mi-au montat epidurala la ora 5 şi cred că uşurarea pe care am simţit-o, relaxarea neaşteptată au ajutat mult şi mersul travaliul care s-a percipitat în loc să încetinească. La ora 7 aveam deja dilataţie totală şi simţeam cum copilul presează să iasă. Îl rugasem pe anestezist să nu îmi facă o doză prea mare ca să pot simţi ceva la naştere. Să pot simţi presiunea copilului ca să pot împinge. Şi aşa a fost. Epidurala m-a ajutat să reiau controlul asupra corpului meu şi la un moment dat i-am zis lui Celus „Vreau să nasc!“. Între timp s-a schimbat şi tura şi a venit o moaşă caldă şi bună care a repetat cu mine câteva împingeri cât eram încă în pat şi apoi m-a cărat în sala de naşteri (nu puteam merge singură). Femeia care gemuse lângă mine toată ziua n-a mai apucat să ajungă pe masa de naşteri. Am auzit-o zicând „Vine“ şi a născut copilul acolo, în pat. În mod ciudat, m-am simţit încurajată: mi-am dat seama că nu mai am mult de făcut.

Naşterea propriu-zisă a fost într-adevăr frumoasă. Nu simţeam decât dorinţa lui de a se naşte şi am împins cu atât entuziasm încât din trei contracţii Vlad s-a născut. Moaşa mi-a zis „Deschide ochii“ şi i-am văzut spatele şi funduleţul cum ies la lumină. Fără să îmi zică nimeni nimic am ştiut în acel moment că este un copil perfect. În ciuda travaliului lung, a luat 10 la naştere. Mi l-au dat 2 minute în braţe, deja înfăşat şi am apucat să îi văd faţa, genele lungi şi să îl pun puţin la sân. Apoi mi l-au luat şi nu l-am revăzut decât după 10 ore când am fost în stare să mă ţin singură pe picioare la ora de „vizită“. Mi-e ciudă de primele lui ore pe care le-am fi putut petrece împreună, cu Mihai chiar, dacă s-ar gândi cineva cât de importante sunt aceste prime momente. Mi-e ciudă că un travaliu care a început atât de frumos a continuat atât de urât. Mi-e ciudă că m-am simţit atât de neputincioasă şi singură într-un decor de abator într-unul din cele mai importante momente din viaţa mea. Mi-e ciudă că m-au făcut să mă simt vinovată, că s-au luat decizii în locul meu, că nimeni nu îi spunea şi lui Mihai ce se întâmplă, că doctorii râdeau şi femeile urlau, mi-e ciudă că, la ieşirea din sala de naşteri mă gândeam că n-am să mai fac niociodată un copil pentru că nu aş putea să mai trec prin asta încă o dată.

Acum e bine. L-am botezat pe Vlad. Nu mai am coşmaruri din care să mă trezesc plângând cum aveam în prima lună. Dar când mă gândesc la un alt copil mi se face frică. Şi mâ întreb unde în România se poate naşte. Căci ce se întâmplă acum în spitale nu este naştere ci tortură asistată în scopul de a extrage în cel mai scurt timp fătul viu din uterul unei femei. Degeaba zic ele că nu mai pot: uite-le că pot.